La orânduire de unică folosință, construcții de unică folosință (Jucu înainte de Nokia)

de Ion Mureșan

Mi-aduc aminte de prima mea vizită la Jucu, locul de origine a lui Gheorghe Barițiu. Deși am neamuri apropiate acolo și fusesem invitat de nenumărate ori să le fac o vizită, s-a potrivit ca abia 12 ani după Revoluție să calc pentru prima dată în satul lor. Recunosc, ceva emoții m-au încercat.

E o comună mare, cu peste 4.000 de locuitori, ori, spus după tipic austriac, cu 1.617 fumuri, așezată în lunca Someșului la vreo 30 de kilometri de Cluj. Jucanii sunt în bună parte legumicultori, cunoscuți de altfel pe piața orașului. În comună este introdusă apa potabilă, telefonia digitală, iar în anul vizitei tocmai ce se introducea gazul. Administrația locală visa la un proiect pentru realizarea canalizării, visa, cu ochii deschiși, să construiască o școală nouă, să se conecteze la televiziunea prin cablu și, imediat, la internet.

Însă, ca să ajung să știu toate astea, a trebuit să trec de la oraș la sat. O trecere cât se poate de concretă și exemplară atunci. După ce am părăsit șoseaua națională Cluj-Dej, am înfruntat, la modul cel mai real, o trecere de nivel peste calea ferată în fața căreia șoferul era gata-gata să renunțe. I-am insuflat curaj, care cum ne-am priceput, așa că după ce a executat niște manevre de maestru, ne-a declarat că de acum suntem la țară. După nici cinci minute săltam pe banchete ca nucile în muzica înjurăturilor conducătorului auto, el însuși poet, dar pe care realitatea îl convertea sub ochii noștri la genul literar al blestemului. Asudat, ducând mașina șerpuitor, ca elasticul în izmene, printre gropile adânci și înghețate, ne-a mărturisit că mai trăise o astfel de experiență în Basarabia, unde tot prin astfel de drumuri imposibile satele erau ținute departe de ochii străinilor curioși.

Avându-l drept ghid pe unchiul, gospodar cunoscut, am dat o raită prin comună. Din loc în loc apăreau clădiri fantomatice, hale părăsite, blocuri galbene și pătrățoase pe lângă care nu se vedea picior de om. Doar câini jigăriți își făceau de lucru prin omăt în jurul lor. De fiecare dată am întrebat:

– Ce e acolo?

De fiecare dată el mi-a răspuns:

– Acolo a fost crescătoria de purcei, acolo a fost crescătoria de cai, acolo a fost magazia de cereale, acolo a fost moara, acolo au fost atelierele cooperativei meșteșugărești acolo a fost… iar acum e… mai nimic.

– Extraordinar, câte ruine! am exclamat eu.

– Å¢ara întregă-i o ruină, a venit, scurt, răspunsul țăranului.

Și am revăzut, atunci, în minte un lung șir de ruine ale socialismului: Fabrica „Clujana”, cea care făcea papuci renumiți, Intreprinderea de mecanică și industrializare a agriculturii, Călanul, Reșița, Hunedoara și înșiruirea de fantome poate continua, căci peste tot „a fost” ceva, iar acum e un imens muzeu al lui „mai nimic”.

Mie altceva mi s-a părut ciudat din prezentarea turistică pe care mi-a făcut-o unchiul. Din când în când, printre arbori seculari, se zărea câte o clădire. „Acolo e școala, acolo e poșta și biblioteca, acolo e Centrul de plasament pentru copii handicapați etc.” Toate acele clădiri fuseseră conacul, castelul sau vreo anexă a acestora construite cu mai bine de o sută-două de ani în urmă. Si, cum mama dracului le construiseră, nu știu, destul că toate își găsiseră o întrebuințare. Puțin desuete, dar cu farmecul vechimii lor neerodat, găzduiau instituții vii și funcționale ale satului.

Pe când construcțiile socialismului, ridicate cu 40-50 de ani în urmă nu mai puteau fi revitalizate. Așa fuseseră concepute: la orânduire de unică folosință, construcții de unică folosință.

 

Leave a comment