Politica nu crede-n lacrimi

Pentru cei care nu-și mai amintesc, “Puterea și adevărul” este titlul unui film românesc, în care regizorul a tratat, așa cum se putea trata în vremea respectivă, cred că în anii de început ai regimului Ceaușescu, problema relației dintre aparatul de partid și serviciile secrete, dintre un prim-secretar și un comandant rămas în funcție din anii “obsedantului deceniu”. În film, ca și în realitate, lucrurile nu mergeau prea bine, dar partidul nu avea voie să greșească, așa că relația dintre putere și adevar era cel puțin tensionată. Tensiunile aveau drept rezultat ceea ce numim, în genere, pagube colaterele. Un termen inventat de toate sistemele pentru victimele civile din orice fel de război. Unii mergeau la puscărie, alții coborau câteva trepte în ierarhia de partid, dar puterea reușea să mai ducă încă o dată de nas pe bietul adevăr.

De fapt, puterea se contopea cu adevărul, îl învaluia, îl transforma în propriul adevăr, unul numai al ei. Era sfărșitul dictonului “Omul este cel mai de preț capital” și aflarea unuia ceva mai nou, unul care făcea vorbire de căutarea omului nou.
Alte vremuri, alte obiceiuri. După Decembrie 1989, sigur dacă asta vă mai spune ceva, lucrurile s-au mai schimbat, dar relația dintre putere și adevăr a rămas neschimbată. Acum, sistemul a devenit mai sensibil, mai permisiv, asta pentru că nu mai are controlul total al informației. Acum, sistemul este atacat din interior, deoarece este ultrasensibil la lipsa fondurilor, pentru ca, după construirea socialismului, am aflat cu o candidă stupoare că sistemul capitalist este dependent de bani, de infrastructura, de capital, nu neaparat de om.
În politica locală, faptul că omul ar fi cel mai de preț capital este o chestiune care nu mai are nicio valoare. Îi cunosc pe toți politicienii autohtoni, fiind martorul urcușului și coborâșului a unora dintre aceștia, iar episodul Mihai Bumbu este încă unul care demonstrează că din dictonul „Omul cel mai de preț capital” a rămas doar capitalul. Sunt convins că în timpul cât a fost (și este) vicepreședinte la CJ, Bumbu nu s-a ales cu foarte multe lucruri pozitive. Victimă a propriei „ridicări” politice mult prea rapide, Bumbu nu a fost politician niciodată, ceea ce l-a pierdut prin jungla politicii bistrițene, că despre național nu putea fi vorba. Fără a putea fi oportunist în interiorul PNL,  Mihai Bumbu s-a lipit acolo unde a simțit că este puterea, a trecut de partea lui Liviu Rusu, încercând să ajute pe unii primari. De ce doar pe unii, hm, doar el știe și Liviu Rusu, cel care a spus că atâta timp cât va fi el la șefia CJ, Bumbu nu fi schimbat din funcția pe care o deține. Sunt curios cum va fi ținută această promisiune, din moment ce Bumbu a fost ales pe listele PNL pe funcția de consilier județean și desemnat pe fotoliul de vicepreședinte în urma unei înțelegeri între PSD și PNL. Niciunui partid nu-i mai pasă de un personaj care nu are „spate” și „proptele” politice. Cum se face acest lucru: serviind partidul așa cum cere liderul acestuia. Bumbu va mai conta atâta timp cât va mai putea servi cu votul său anumite interese. De ce? Pentru că politicienii nu cred în lacrimi și în emoții. Ei cred în voturi și în influența acestora : ai mony, love story, n-ai mony, I m sorry. Restul e politică. E puterea televizată și adevărul incendiat, nimic altceva.

 

Leave a comment