Despre „resursa de servilism” (adică despre „mentalitatea de slugă”, să folosesc o exprimare încetățenită)

de de-a Dura Lex

nu există mentalitate de slugă.
este o exprimare greșită, folosită uneori din comoditate, alteori din înțelegere doar parțială a fenomenului.
la fel cum, pentru o exprimare mai facilă, se spune că fotbalistul X a fost cumpărat ! în realitate, nici pomeneală de vreo cumpărare, e vorba de cu totul altceva.

pentru o exprimare facilă, dar lipsită de incorectitudini, o să numesc această mentalitate pe care o au românii (dar și multe alte popoare) mentalitate µ.
[simbolul µ nu are nicio semnificație specială în acest context; este, pur și simplu, un caracter pe care îl scriu foarte ușor cu layout-ul meu de tastatură.]
așadar, vreau să explic conținutul mentalității µ.

mentalitatea µ nu este de slugă.
ci este o mentalitate bazată pe o atitudine favorabilă unei distribuiri inegale a puterii în cadrul societății (ori organizației, familiei etc.).
adică românul nu are modul de a gândi al unui servitor, ci consideră că lumea trebuie să fie formată din stăpâni și servitori (unii să aibă mai multă putere, mai multe drepturi reale decât alții, în funcție de statutul lor).
dacă românul X este privit într-o relație cu un ins Y care are un statut mai ridicat (de pildă, Y este șeful lui X, primarul comunei, soția primarului comunei ș.a.m.d.), X se comportă slugarnic (iar lumea spune că are mentalitate de slugă).
dar dacă același X este privit într-o relație cu Z, care are un statut mai scăzut, atunci X se comportă nu slugarnic, ci la polul opus: abuziv, cu aere de stăpân.
în cele două situații este vorba despre exact aceeași mentalitate: nu o mentalitate de slugă și una de stăpân, ci o singură mentalitate, bazată pe ideea că cine are un statut mai înalt trebuie să aibă mai multe drepturi (de pildă: dacă ești primar, să nu fii amendat când încalci regulile de circulație; ba chiar să fie pedepsit polițistul care ar dori să te amendeze).

altfel spus, românul nu e caracterizat prin servilism, ci prin convingerea că cel de jos trebuie să fie servil, iar cel de sus trebuie să fie abuziv.

mentalitatea µ spune că, dacă oamenii au un statut diferit, și puterea lor în societate trebuie să difere.
adică e vorba de o mentalitate a diferențierii puterii în societate.
în anumite societăți diferențele de putere dintre indivizi sunt foarte mici: indiferent ce statut ai, ai aceleași drepturi cu restul lumii ! acolo există mentalitatea opusă lui µ.
în alte societăți, diferențele de putere sunt foarte mari: ești mai presus de alții (prin avere, nivel ierarhic etc.)? atunci ți se permite orice ! aici există mentalitatea µ.

această atitudine față de diferențierea puterii în societate (având ca poli un µ foarte categoric și opusul acestuia) se numește power distance.
pun aici definirea din Wikipedia (cu precizarea că ce este între ghilimele este definiția lui Geert Hofstede, cel care a identificat această dimensiune culturală și a numit-o astfel):
„Power distance is the extent to which the less powerful members of organizations and institutions (like the family) accept and expect that power is distributed unequally.” Cultures that endorse low power distance expect and accept power relations that are more consultative or democratic. People relate to one another more as equals regardless of formal positions. Subordinates are more comfortable with and demand the right to contribute to and critique the decision making of those in power. In high power distance countries, less powerful accept power relations that are more autocratic and paternalistic. Subordinates acknowledge the power of others simply based on where they are situated in certain formal, hierarchical positions. As such, the power distance index Hofstede defines does not reflect an objective difference in power distribution, but rather the way people perceive power differences.»

în română, formularea corectă ar fi ecartul puterii (ori diferențierea puterii, intervalul puterii, variația puterii ș.a.m.d. ! sunt multe exprimări corecte).
din păcate românii își bat joc și de limbă și de știință, încât s-a încetățenit o exprimare greșită, derivată dintr-o traducere ineptă: distanță față de putere.
nu e vorba de o distanță față de o putere, ci de „distanța puterii”: distanța parcursă de putere între o valoare minimă și una maximă, adică diferențierea puterii (în matematică se folosește pentru acest lucru termenul ecart).

[notă. într-un mesaj anterior, lung ca naiba, vorbeam de două tipuri de societăți, în funcție de măsura în care omul ascultă de o autoritate (de niște reguli) sau de un statut mai înalt (de un „stăpân”).
este vorba fix de aceste lucruri.
ceea ce am numit acolo societate de tipul A, în care omul ascultă de o funcție, este o societate cu un ecart mic al puterii.
ceea ce am numit societate de tipul B, în care omul ascultă de un statut (de un stăpân), este o societate cu un ecart mare al puterii.]

—

bun, și acum, că am lămurit (sper) ce este de fapt acea mentalitate µ, care e sursa ei?
mai bine zis: cum se transmite? cum și-o însușește individul?

în primul rând în familie, în primii ani de viață.
când părinții își obligă copilul să spună te rog și mulțumesc, și să nu-i întrerupă când vorbesc.
până aici toate bune și frumoase, așa trebuie învățat un copil să se comporte.
problema este că… înșiși acei părinți nu se comportă așa față de copiii în cauză.
ei nu-i spun copilului te rog să faci asta, ci fă asta.
sau chiar mult mai imperativul faci asta.
[notă: din punct de vedere gramatical, imperativul este , nu faci.
dar psihologic, din punctul de vedere ale hotărârii/severității cererii, exprimarea acum te duci la culcare este mai imperativă (mai poruncitoare) decât du-te la culcare, fiindcă este o afirmație, insinuează că chiar faci acel lucru, iar dacă faci înseamnă că n-ai refuzat.]
la fel, ei nu-i mulțumesc copilului atunci când copilul face ce ei îi cer.
și nu doar că îl întrerup pe copil fără nicio reținere, dar foarte frecvent nici măcar nu-l lasă să spună ceva.

din acest comportament, în care copilul învață să trateze adultul ALTFEL decât este tratat de adult, copilul deprinde mentalitatea lui ALTFEL (ca putere), adică mentalitatea diferențierii puterii în societate.
copilul învață (inconștient, firește) două lucruri:

1. oamenii nu se comportă la fel (nu respectă în aceeași măsură regulile de comportament), deci nu sunt egali.
lumea e formată din două tipuri de oameni: cei care fac ce li se impune, și cei care le impun altora ce să facă.
în exprimarea noastră: lumea e formată din servitori și stăpâni.
din superiori și inferiori.
din seniori și vasali.
din șmecheri și fraieri.
din sus-puși și ! scuze! ! pulime.

2. este bine ca tu să fii cel superior.
deci, când ai de a face cu cineva, e bine să dai de înțeles că tu ești superiorul.
este motivul pentru care copiii nu spun te rog decât către adulți, nu și către colegi ! colegilor le spun dă-mi, bă, caietul, nu te rog frumos, îmi dai caietul?.
aparent, este o chestiune de educație formală, de cei 7 ani de acasă.
în realitate, chiar ține de cei 7 ani de acasă, dar într-un alt mod ! nu e vorba de lipsa educației formale, ci de o educație informală favorabilă mentalității µ.
copilul a fost educat formal să spună te rog, dar informat a fost învățat că doar fraierii roagă, șmecherii ordonă.
spunând te rog către un coleg, copilul ar da de înțeles că i-ar fi inferior colegului respectiv ! în familie a deprins că doar pe superiorul în rang (statut) îl rogi, inferiorului îi poruncești.
cerând imperativ, insinuează că îi este superior, și aceasta este calea de urmat.

[din Academia Cațavencu de acum câțiva ani:
atunci când doi români se întâlnesc, prima lor grijă este să stabilească care e șmecherul și care fraierul.
e vorba despre exact același lucru.]

deci această mentalitate se formează în primul rând în familie.
următorul loc este școala, unde copilul învață că nu-l poate contrazice pe profesor, că are mai mult de câștigat dacă este supus decât dacă știe lecția, învață să confunde disciplina cu servilismul ș.a.m.d.

http://sareinochi.wordpress.com/

 

Leave a comment