Despre canibalism și împărtășanie la ziariști

de Alin Fumurescu

… sau ce naște din ziarist, ziarist mănîncă. Pentru că se prea poate să nu ne iubiți (pe noi, ziariștii, vreau să zic). De fapt, sunt chiar sigur că mulți dintre cei care ne citiți, ascultați, sau vizionați imaginile, aveți despre noi o părere de-a dreptul proastă !  un dispreț ușurel superior, de genul ce te încearcă atunci cînd îți încrucișezi pașii cu gunoierii de serviciu sau cu mînuitorii de cadavre. „Uită-te și la ăștia”, vă veți fi mormăit adeseori în barbă, „cum le mai place să scormonească în gunoaie, cum caută imaginile și poveștile cele mai scandaloase, ca și cum viața la atît s-ar reduce”. Și sunt clipe în care vă dau dreptate ! doar, dacă nu eram puțintel cinic, nu mă făceam ziarist, nu?

În realitate, însă, lucrurile sunt, ca de-obicei, ceva mai complicate. Bunăoara, dacă eram doar cinic, iarăși nu mă făceam ziarist, da? Nu, nu vă voi ține un discurs moralizator ! despre cum nu e treaba noastră să scriem despre trenurile care ajung la timp, sau despre cum ne citiți, în ciuda disprețului, pentru că mizeria umana a fost dintotdeauna nițel fascinantă și așa mai departe. Nu. Vă voi atrage, însă, atenția asupra unui aspect adesea trecut cu vederea: per ansamblu, ca breaslă, avem măcar scuza că nu suntem total ipocriți ! aplicăm asupra noastră aceleași reguli pe care le aplicăm celorlalți. Ceea ce, trebuie s-o recunoașteți, în ziua de azi nu e puțin lucru. Există în viața de breaslă evenimente prea repede ignorate, chiar dacă ziariștii sunt singura breaslă care a avut bărbăția de a denunța corupția din propriile rînduri și de a adopta măsuri concrete, aplicate otova, pentru limitarea practicii „șantajul și etajul”. Cine a auzit de vreun barou, colegiu al medicilor sau sinod care să facă același lucru?

Da, există și în presă un simț al solidarității de breaslă ! pînă la un punct, însă ! pînă la punctul la care ziaristul însuși devine știre de presă. În timpul celui de-al doilea război din Irak, am văzut în direct împușcarea unui reporter al televizunii Al Jazeera, pentru ca apoi să fiu martorul evacuării în forță a reporterilor morți și răniți de obuzul american tras în etajul 15 al hotelului Palestina, sediul ziariștilor occidentali din Baghdad. Nu mă voi obosi să vă vorbesc acum despre efectele morale, psihologice și ! de ce nu? -, militare ale acestor evenimente, tragice fără îndoială. Vreau doar să vă atrag atenția asupra armatei de reporteri care se înghesuiau în jurul colegilor-victime pentru a le… filma. Unii dintre ei aveau lacrimi în ochi, dar asta nu-i împiedica să filmeze în continuare. Alții nici măcar nu păreau impresionați, altfel decît de orice știre „bună”. Cum ați da-o și cum ați coti-o, măcar un lucru trebuie să recunoașteți: o asemenea atitudine are în ea ceva deopotrivă înfricoșător și înălțător. E agonia și extazul profesiei. Canibalism și împărtășanie.

Din acel moment, ziaristul pur sînge, cum bine zicea o colegă, poate fi caracterizat drept „n-are mamă, n-are tată, l-a născut o mătușă”. De multe ori nu se mai are nici măcar pe el. Îmi amintesc cazul unui fotograf rus care a continuat să filmeze „live” cum lupii îi sfîșiau piciorul, încercînd totodată să țină camera cît mai nemișcată pentru a nu strica „bunătate” de imagine.

http://sareinochi.com/

 

Leave a comment