20/09/2017

“UNDE-S TERORIŞTII? AU AJUNS MINIŞTRI!” (I)

Motto: “Revoluţia de la Timişoara a fost, încă din primele ei ore, nu doar anticeauşistă, ci şi categoric anticomunistă. În toate zilele Revoluţiei s-a scandat de sute de ori: «Jos comunismul!» În consens cu aspiraţia sutelor de milioane de oameni din Estul Europei, am cerut şi noi abolirea imediată a acestui sistem social totalitar şi falimentar. Idealul Revoluţiei noastre a fost şi a rămas reîntoarcerea la valorile autentice ale democraţiei şi civilizaţiei europene.”

Un așa-zis terorist, prezentat triumfător poporului.

Un așa-zis terorist, prezentat triumfător poporului.

CUM A ÎNCEPUT?: În 22 decembrie 1989, la ora 10,00, la Radio s-a anunţat moartea generalului Vasile Milea, ministrul Apărării Naţionale (cel care ordonase înarmarea trupelor din subordine, identificase inamicul în masele de manifestanţi ce “băgau” “copii şi bătrâni în faţă” şi ordonase foc asupra lui). Versiunea oficială a morţii a fost:“trădătorul Vasile Milea s-a sinucis”. La ora 11,00, Nicolae Ceauşescu a făcut o ultimă tentativă de a se adresa mulţimii de oameni aflate în faţa sediului Comitetului Central al Partidului Comunist Român, cu scopul de a o întoarce de partea lui şi a sistemului comunist. A fost huiduit, drept pentru care, dacă luăm de bună versiunea oficială, dictatorul a acceptat planul generalului Victor Athanasie Stănculescu (“omul lui de casă”, cel pe care l-a desemnat, după eliminarea generalului Milea, drept ministrul al Apărării Naţionale), să părăsească sediul cu ajutorul unui elicopter (în fapt, devine din ce în ce mai certă varianta că i s-a sugerat lui Ceauşescu să aplice planul “ROVINE-IS-70″, ruta 4: “SOARELE”). La ora 12,08, elicopterul pilotat de Vasile Maluţan, în care se afla cuplul Ceauşescu, a decolat de pe terasa CC cu destinaţia Snagov. Elicopterul a staţionat acolo câteva minute. Conform mărturiei pilotului (decedat, câţiva ani mai târziu, în condiţii suspecte), Postelnicu şi Bobu au fost debarcaţi, după care, împreună cu cuplul Ceauşescu şi gărzile de corp ale acestuia, au decolat fără o destinaţie precisă. Ultimele informaţii date de pilot cu privire la cei doi dictatori pe care susţine că i-a debarcat pe marginea unei şosele, a fost că  s-au urcat într-un autoturism “Dacia 1300″ şi s-au îndreptat către Târgovişte. Mai târziu această maşină va fi identificată ca aparţinând doctorului Delcă, medic la un dispensar rural din judeţul Dîmboviţa.

(Cu privire la periplul Ceuşeştilor în ziua de 22 decembrie 1989, asupra căruia vom reveni la momentul oportun, trebuie să reţinem următoarele aspecte: – Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost reţinuţi (şi, încă, nu se ştie, cu exactitate, dacă au fost deţinuţi) din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, iniţial de către Miliţia din Tîrgovişte, după care au fost duşi în unitatea MApN comandată de col. Kemenici; – asupra acestor aspecte au fost informaţi, pe loc, superiorii colonelului Kemenici şi, prin gen. Victor Athanasie Stănculescu, au fost puşi în temă şi cei din grupul domnului Ion Iliescu (vezi în acest sens declaraţiile d-lui Gelu Voican Voiculesc şi gen. VA Stănculescu); deci, cel mai târziu din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, cei care vor prelua puterea (şi, în final, vor condamna şi executa cuplul dictatorial) ştiau locul în care se află aceştia; – cu toate acestea, au ţinut ascuns acest lucru multă vreme, ţinând sub teroarea comunicatelor, date prin intermediul Televiziunii Române Libere şi Radioului, populaţia civilă, cei responsabili au declarat că a fost necesară ascunderea arestării celor doi pentru a nu da informaţii utile acoliţilor lor; părerea noastră este că se putea anunţa populaţiei civile arestarea cuplului Ceauşescu, fără a anunţa locul deţinerii lor, dar aceasta nu ar fi servit scopurilor celor care preluau puterea şi nu ştiau ce să facă cu atâta amar de revoluţionari anticomunişti pe străzi…)

Concomitent cu decolarea elicopterului de pe acoperişul CC, clădirea a fost invadată de manifestanţii din piaţă. În jurul orei 13,00, la “Cabinetul 1″ s-a constituit primul, autointitulat, “Comitet Revoluţionar”. Acesta era alcătuit din 8 membri, printre care şi domnul Dumitru Mazilu, fost raportor cu privire la drepturile omului al RSR la ONU şi profesor la Şcoala de cadre a Securităţii de la Băneasa. La Televiziune, contrar programului obişnuit, a început o emisiune în direct. În faţa unei ţări uimite, un grup de revoluţionari, din care s-au detaşat actorul Ion Caramitru şi scriitorul Mircea Dinescu, au anunţat:“Fraţilor, am învins! Dictatorul a fugit!” Regizorul Sergiu Nicolaesu, prezent şi el pe platoul Studioului 4, probabil în virtutea obişnuinţei de a juca roluri de voievozi, a dat ordin Armatei (un civil!) să se retragă în cazărmi.

 

La ora 14,30, Theodor Brateş, redactor şef adjunct la TVR, dar care până atunci nu a apărut pe ecranele televizoarelor, l-a introdu în atenţia ţării (practic în… Revoluţie) pe “Tovarăşul Ion Iliescu, fiul unui revoluţionar şi patriot, el însuşi revoluţionar şi patriot”. Cu această ocazie, d-l Ion Iliescu l-a acuzat pe Ceauşescu de“întinarea idealurilor nobile ale socialismului” şi, imediat după aceasta, a declarat: “L-am sunat, acum 20 de minute, pe generalul Stănculescu. El se află la Ministerul Apărării Naţionale. A dat dispoziţii ca trupele dispersate în oraş, şi care aveau ordinul să tragă, să revină în cazărmi şi a ordonat ca o coloană de blindate, care se îndrepta de la Piteşti către Bucureşti, să se întoarcă din drum. (…) Facem apel la Securitate şi la «securişti» să se trezească în ultimul ceas şi să abandoneze această clică de trădători de ţară. (…) Deci, tovarăşi, avem în acest moment garanţia că armata se află alături de noi”. Ne surprinde, desigur, că un simplu director de editură primise, la nici un ceas de la fuga “comandantului suprem”, un raport amănunţit despre starea armatei din partea, proaspăt numitului ministru al Apărării Naţionale, gen. Victor Athanasie Stănculescu… În continuare, d-l Ion Iliescu a declarat: “În cursul zilei vom constitui un Comitet al Salvării Naţionale, care va începe să facă ordine în treburile ţării. Îi convoc(în ce calitate? – n.m.) pe toţi cei care se pot angaja în această operă constructivă, care trebuie să înceapă încă de azi, la ora 17,00, la sediul Comitetului Central”. La ora 17,30, în sala de şedinţe de la etajul 2 al CC, unde îşi desfăşura activitatea “Comitetul Revoluţionar”, a pătruns un grup condus de d-l Ion Iliescu. Acest grup şi-a impus autoritatea, substituindu-se “Comitetului Revoluţionar” şi creând “Frontul Salvării Naţionale”. În aceiaşi clădire, undeva într-o încăpere, fostul prim ministru (pe vremea tulburărilor sociale din Valea Jiului – 1977), Ilie Verdeţ, a încercat şi el să organizeze un guvern provizoriu. Din acest guvern făcea parte şi generalul Victor Athanasie Stănculescu. Citându-l pe d-l Gelu Voican Voiculescu: “generalul Stănculescu, având vocaţie de trădător”, a mers şi a informat despre existenţa acestui al doilea guvern pe cei din grupul Ion Iliescu. Grupul d-lui Ion Iliescu va “dizolva” şi această tentativă de guvern. Pentru seara zilei de 22 decembrie 1989, în Piaţa Palatului, a fost anunţat un mare miting la care, s-a supus că se vor comunica noii conducători ai României. Concomitent, persoane rămase necunoscute, prin intermediul TVR şi Radio, au solicitat forţe militare în zonă. În piaţă şi în zonele adiacente au fost dislocate (la cererea unor “necunoscuţi”?) importante forţe militare, miliţie şi gărzi patriotice, fără să existe un plan de acţiune unic, cunoscut şi aprobat de către toate forţele înarmate care existau în zonă. Aproximativ la ora 18,00, în Piaţa Palatului, mulţimea a început să strige: “Fără comunişti!”, “Fără comunişti!”, ca rezultat al apariţiei în balconul clădirii CC al PCR a o serie de foşti activişti notorii ai partidului, în frunte cu “tovarăşul” Ion Iliescu.

(– pe de o parte, dezideratul mulţimii strânse în faţa clădirii CC: “Fără comunişti!”, nu putea fi un slogan acceptat pentru întreaga pletoră de activişti ai Partidului Comunist Român care a fost ţinută în umbră şi înlăturată de la cozonacul privilegiilor de către politica de clan a lui Nicolae Ceauşescu; – pe de altă parte, aceste eşaloane doi, trei, patru (în funcţie de tupeul şi oportunismul celor care, scoşi la suprafaţă de valul revoluţionar al maselor, s-au prezentat în faţa naţiunii cu pretenţia de a o conduce într-o epocă nouă), erau, chipurile, angajate în ocuparea “vidului de putere”, lupta devenind, pe măsură ce trecea timpul, tot mai făţişă şi mai violentă; prin “vid de putere” toţi aceşti “emanaţi ai revoluţiei” nu puteau să înţeleagă decât să pună mâna pe funcţiile ocupate în aparatul de partid şi de stat de către Ceauşescu şi ai lui – suprastructura puterii; infrastructura puterii era (şi a fost) asigurată de toţi acei specialişti înregimentaţi regimului comunist şi care, cu începere din 22 decembrie 1989, au rupt comunicatele prin care “condamnau ferm actele de vandalism ale huliganilor de la Timişoara” şi le-au trimis la Bucureşti pe cele “de adeziune sinceră faţă de Frontul Salvării Naţionale”; – în expectativă stăteau acei comandanţi ai Forţelor Armate care, până la fuga “comandantului suprem” de pe clădirea fostului CC al PCR (şi mulţi şi după aceea), au condus represiunea; aceştia trebuiau să-şi negocieze, prin loialitate – faţă de una dintre tabere, locul în viitoarea societate; – tot în expectativă stăteau şi acei comandanţi ai Forţelor Armate care ştiau de existenţa variantelor de fugă ale conducerii superioare de partid şi de stat în cazul în care Capitala ar fi căzut în mâinile inamicului (ce dacă “inamicul” era poporul român?) şi pentru care plecarea Ceauşeştilor cu elicopterul de pe clădirea Comitetului Central şi direcţionarea spre Tîrgovişte nu reprezenta decât aplicarea uneia dintre aceste variante; – pentru toate aceste tabere, poporul ieşit în stradă reprezenta un factor de instabilitate care putea să compromită variantele de preluare a puterii după modul în care s-a presupus că ar fi mai benefic pentru România – în sensul că dacă “unda verde” a răsturnării conservatorului Ceauşescu, fără ca să intervină nimeni din exterior în ajutorul lui, s-a dat de la Moscova, atunci, în mod necesar, puterea trebuia preluată de către comuniştii zişi “reformişti” şi nu de către o grupare cu tendinţe democratice sau, mai rău, care ar fi dorit să-l readucă pe tiran înapoi; acest factor de instabilitate trebuia să fie îndepărtat într-un fel sau altul, lăsând locul celor trei tendinţe enunţate (dacă au existat chiar trei!) pentru a se război între ele;)

Până când accesul la documente şi la Arhive va fi blocat şi până când protagoniştii nu vor face confesiuni cel puţin apropiate de realitate, toate ipotezele prezentate rămân variante posibile ale adevărului. Deocamdată, în acest raport, nu-mi propun o analiză a acaparării puterii şi a persoanelor implicate în acest mecanism. Îmi propun să prezint fapte care demonstrează teoria conform căreia, în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, în jurul orei 18,00, presiunea maselor asupra celor care se luptau pentru putere trebuia redirecţionată înspre alte obiective (fără nici o valoare), cei implicaţi în represiunea de până atunci trebuind să-şi recaptete credibilitatea. De aceea, după aproape o zi de relativă acalmie, în care armele au tăcut şi n-au mai existat victime, a început din nou să se tragă, au început să moară, în mod nejustificat, oameni…

(Reproduc din jurnalul acţinilor de luptă al UM 01060 Bucureşti una dintre misiunile primite în 22.12.1989: “În jurul orei 18,00, s-a primit misiunea de luptă pentru apărarea fostului CC şi Palatului Republicii, nimicirea elementelor din aceste sedii şi punerea acestora la dispoziţia organelor superioare”.Rezultatul? … Strigăte puternice, apeluri repetate în Piaţa Palatului: «Opriţi focul!», «Opriţi focul!», «Nu mai trageţi!», «Nu mai trageţi!», «Armata e cu noi!». La ora 18,23, ceea ce mai târziu se va numi Frontul Salvării Naţionale îşi începuse şedinţa organizatorică. Afară, în faţa Comitetului Central, încep să tragă nevăzuţii “terorişti”. Armata ripostează şi ea. “Când marea bucurie a libertăţii poporului se revarsă pe toate străzile Capitalei, adunându-se în şuvoaie nestăvilite în marea Piaţă a Palatului, de undeva, dintr-un colţ, ca din bârlogul unei fiare hăituite, au ţâşnit dârele de foc ale gloanţelor ucigaşe. Ultima bandă de terorişti şi trădători de patrie – adevăraţii criminali ai acestor zile, cei care au înroşit în noaptea de 21 spre 22 decembrie caldarâmul străzilor cu sânge omenesc, sânge tânăr, nevinovat. Baricadaţi în propria lor spaimă care i-a cuprins la tunetul mâniei necruţătoare a poporului, ei şi-au trimis limbile de foc ale agoniei lor iremediabile, sfâşiind cerul abia înseninat al libertăţii noastre. Apelurile armatei noastre la încetarea focului, a violenţei, reprezintă expresia înaltei conştiinţe patriotice a ceasului de faţă: avem de apărat bunuri de nepreţuit, avem de apărat liniştea muncii noastre, şi în primul rând avem de apărat vieţile oamenilor care au făcut şi fac totul pentru ţară, pentru fiinţa ei de azi şi de mâine. În timp ce în Piaţa Palatului, vieţi tinere de soldaţi înfruntau gloanţele vrăjmaşe, am văzut pe ecranele televizoarelor o «maşină infernală» descoperită la una din intrările Televiziunii, pusă în scopul de a provoca panica şi dezordinea, de a împiedica desfăşurarea acţiunii revoluţionare de instaurare a noii ordini sociale pe care poporul român doreşte să o întroneze. Evenimentele istorice pe care le trăim arată că nu există «maşină infernală» în stare să întoarcă sau să împiedice mersul implacabil al voinţei poporului.”(“Scânteia poporului”, 24 decembrie 1989). … În Piaţă răsunau apelurile la încetarea focului şi violenţei… Cum se face, mă întreb, că toate victimele acestei Revoluţii române provin numai dintre cei care au câştigat această luptă? Unde sunt cadavrele inamicului? Cine a fost acest inamic?)

Din Raportul SRI privitor la evenimentele din decembrie 1989 (publicat în 1994)Majoritatea ţintelor, apărute pe ecranele radiolocatoarelor de la punctul de comandă al Apărării Antiaeriene, au fost create electronic. Au fost descoperite baloane gen meteo, dar echipate cu reflectoare poliedrice metalice, care puteau introduce semnale asemănătoare unor aeronave reale. Pe cutiile aparatelor de bord erau inscripţii în limbile rusă şi engleză – «Fabricat în URSS». În zona localităţilor Zărneşti şi Vîlcele au fost descoperite două simulatoare electronice de ţinte radar, care au funcţionat până la epuizarea bateriilor. Erau de provenienţă sovietică şi aparţinuseră secţiei militare a fostului Comitet Central al Partidului Comunist Român.”

(“…În Piaţa Aviatorilor, la gura de intrare în metrou, sunt aşezate, pentru a fi ridicate, câteva cadavre de oameni. Sunt victimele luptelor din timpul nopţii. Într-un tramvai 42 podeaua este plină cu cioburi de geam. Dar nu lipseşte nici un geam. «Au tras şi în tramvai, bandiţii. Noroc că n-au nimerit pe nimeni. Geamul l-am înlocuit repede, la depou, dar n-am mai stat să măturăm cioburile, am pornit repede în cursă» – ne spune manipulantul.”)

Gheorghe Mitroi, ziarist la “Scânteia poporului”: “În 22 decembrie 1989, la ora 13.00, ţara întreagă, cu sufletul la gură, a ascultat primul comunicat al postului de radio naţional liber: «Victoria este a poporului, armata este cu noi!» (…) în aceste zile grele când o mână de iresponsabili aparţinând clicii care ne dusese la cataclism a ordonat să se tragă în fraţii, părinţii şi copiii noştri, armata română, adevărata armată de români, şi-a dovedit până la urmă credinţa sfântă în popor, şi-a dat seama că adevăraţii duşmani ai săi erau nu în faţa trupelor, ci în spatele lor. (Până să realizeze acest lucru, din păcate, armata nu a fost cu noi! – n.m.) În seara zilei de 22 decembrie am auzit, la radio, apelul lui Ion Iliescu care asigura întreaga naţiune că armata se află alături de popor şi chema unităţile de securitate să se trezească măcar în această ultimă clipă, trecând şi ele cu adevărat în slijba poporului.”

Ştefan Ciochinaru: “În seara de vineri ne aflam în cabina de emisie a Radiojurnalului pentru a remite echipei prima ediţie a jurnalului. Totul părea să fie perfect. Dar în câteva minute s-a dezlănţuit iadul. Se trăgea puternic pe strada Temişana. Cei din jur au schiţat un fel de zâmbet. «Nimic neobişnuit, părea să zică, trag teroriştii». Însă în jurul orelor 22,00, situaţia s-a înrăutăţit. Armele au început să se audă şi de pe strada Nuferilor. (…) Din Radio nu se mai putea ieşi, dar nici intra. Apoi, aproape din oră în oră, atacurile s-au repetat. Aproximativ la orele 23,00, gloanţele ucigaşe au început să vină şi dinspre Virgiliu. Eram încercuiţi. Situaţia devenea dramatică. Un glonte a pătruns printre jaluzelele cabinei de la Radiojurnal. «Culcat!» a strigat cineva. Camera mirosea a praf de puşcă (de la un singur glonte?!! – n.m.). Doi militari s-au apropiat de ferestre, le-au deschis şi s-au apucat «gospodăreşte de treabă», încrucişând focurile cu ale teroriştilor. la un moment dat, prin portavoce s-a auzit o somaţie: «Încetaţi rezistenţa, este inutil, sunteţi încercuiţi. Predaţi-vă imediat!» Pe moment am răsuflat uşuraţi. Greşeam. Cei somaţi erau însuşi apărătorii noştri (în ce limbă au fost somaţi, dacă au fost somaţi? – n.m.). Şi iată că a fost lansat acel apel dramatic către armată, către populaţia Capitalei, pentru a împiedica cu orice preţ căderea Radiodifuziunii. Se trăgea continuu. Şi iată că a început să se audă un vuiet, la început, difuz, neclar, apoi tot mai puternic: «Li-ber-ta-te, Li-ber-ta-te! Noi suntem aici!» Apoi un puternic foc de baraj a părut că sfâşie cerul. Venise şi armata. Din nou,totul părea că va fi bine. Dar dimineaţa era, încă, departe. Oamenii radioului îşi continuau munca. Telefoanele sunau tot timpul. Aproape erau blocate de apeluri. La «Emisie», prin ce resurse numai ei ştiu, redactorii lucrau continuu. Când noaptea se îngemăna cu primele ore ale dimineţii, au sosit tancurile. Dar teroriştii păreau a fi pretutindeni. Profesionişti de primă mână, trăgători de elită lunetişti. La etajele 7 şi 8 unul dintre ei a ciuruit pervazele centimetru cu centimetru (nici n-avea altă treabă – n.m.). Colonelul Gheorghe Sumă, comandantul forţelor de apărare, a stăpânit însă situaţia. Soarta Radioului nu va mai fi pusă nici o clipă sub semnul îndoielii.” “Vineri noaptea (22 decembrie 1989), în jurul orei 22,30 – ne spune căpitanul Gheorghe Ene –, în timp ce o parte dintre ostaşii M.Ap.N., împreună cu gărzile patriotice din Comitetul orăşenesc al Frontului Salvării Naţionale (rapid s-a mai organizat şi Frontul – n.m.)preluau controlul şi paza platformei industriale şi a punctelor vitale ale oraşului, iar alte companii motorizate se îndreptau în mare viteză spre Bucureşti pentru a apăra Radioteleviziunea, un comando de 4 elicoptere şi o grupă de terorişti terestră a atacat UM 01422 şi depozitul de muniţii al garnizoanei Rîmnicu Sărat. După un intens schimb de focuri, militarii sprijiniţi de peste 100 de membri ai gărzilor patriotice şi de muncitori veniţi din fabrici pentru a tăia căile de retragere ale acestor mercenari, au reuşit să lichideze atacul, ordinea şi liniştea în zonă fiind complet restabilită sâmbătă dimineaţa la ora 7,00.” (o grupă = 8 până la 10 oameni; şi unitatea şi depozitul aveau paza întărită şi o mare putere de foc – câţi terorişti “sinucigaşi” au fost anihilaţi? – n.m.). “În timp ce aceşti terorişti atentau la libertatea noastră, în unităţile industriale din municipiul Buzău muncitorii au reuşit să realizeze producţiile planificate şi chiar să le depăşească. După cum ne-a relatat ing. Ioan Nuţ, directorul Întreprinderii de geamuri, în ultimele 24 de ore s-au realizat şi livrat suplimentar economiei naţionale peste 4.000 mp de geam tras şi laminat, întreaga cantitate fiind trimisă rapid la Bucureşti şi Timişoara.”

Mircea Bunea: “În noaptea de 22/23 decembrie 1989 am dus ziarul “Adevărul” în studiourile televiziunii române. Am trăit acolo o experienţă terifiantă. Prin beznă, sub tirul armelor gorilelor asasine, m-am târât pe scări şi pe coridoarele spuzite de moloz şi cioburi de sticlă în urma a doi tineri care s-au oferit să-mi fie călăuze. Din ţevile sparte de gloanţe la etajul 11 al turnului TV curgea apa până aproape de parter. (Este clar că acele ţevi au fost sparte prin trageri din interior căci la etajul XI, prin ferestre, putea fi atins doar tavanul –n.m.) Uneori am sărit peste morţi şi răniţi. Nu cred să pot uita vreodată gemetele unui tânăr împuşcat în burtă. Nici figura – întrezărită la lumina din lift – a tânărului medic sosit să-i ofere primul ajutor. Probabil că nicicând nu le voi afla numele. Atunci, acolo, orice cuvânt ar fi fost inutil.”

Ion Iliescu, viitor preşedinte al României (informare a Frontului Salvării Naţionale, prezentată la TVRL în seara zilei de 23 decembrie 1989): Dragi cetăţeni, am avut o zi plină şi grea. Venim chiar de la comandamentul militar al FSN. datorită acţiunilor criminale ale unor bande de terorişti instruiţi special în lupta împotriva maselor populare şi apărarea dictatorului, activitatea noastră normală nu s-a putut desfăşura normal în cursul acestei zile. Am fost nevoiţi să dăm prioritate acţiunilor coordonate de luptă împotriva teroriştilor. Existenţa acestor grupe de terorişti, a unor indivizi fanatizaţi, care acţionează cu o cruzime fără precedent, trăgând în locuinţe, în cetăţeni, provocând victime în rândul militarilor, este încă o expresie elocventă a caracterului antipopular al dictaturii Ceauşescu, care a făcut enorm de mult rău poporului şi care nu a economisit mijloace, mijloace enorme şi acţiuni gândite, ordonate pentru constituirea unor asemenea unităţi de represiune. Vrem să vă spunem că toate unităţile militare şi marea majoritate a unităţilor de miliţie şi de interne acţionează unitar împotriva teroriştilor. (nu ar putea d-l Ion Iliescu să dea un exemplu din “mica minoritate” care se opunea “marii majorităţi”? – n.m.) De fapt există un consens naţional împotriva dictaturii. Acţiunile diversioniste, teroriste, criminale ale grupelor de terorişti, care vor să împiedice funcţionarea noii puteri şi să destabilizeze societatea noastră este o ultimă zvârcolire a acestei creaţii monstruoase a dictaturii antipopulare. De fapt trebuie să vă spunem că nu este vorba de un număr mare de elemente teroriste, dar acestea sunt special instruite şi dotate pentru acţiuni de acest gen. (Ce bine informat era “dizidentul” Ion Iliescu… – n.m.)În cele mai multe cazuri ei reuşesc să îngreuneze activitatea unităţilor militare pentru că, aşa cum aţi văzut foarte mulţi, teroriştii acţionează din clădiri locuite, chiar din apartamente, ceea ce face dificilă folosirea tehnicii militare, intervenţia armatei, care trebuie să evite cât mai mult pierderile în rândurile cetăţenilor. Este o perfidie fără seamăn, o cruzime care nu găseşte calificativele potrivite. De aici şi dificultăţile pentru lichidarea acestor acte de cruzime. De aceea, facem apel la cetăţeni să înţeleagă situaţia în care ne aflăm şi să înlesnească pe toate căile activitatea militarilor. Cetăţenii din blocurile în care teroriştii acţionează – este vorba de zonele fierbinţi, în jurul Televiziunii, Radiodifuziunii, în jurul sediului Comitetului Central, Ministerului Apărării Naţionale, alte câteva puncte – îi sfătuim să evacueze pe cât posibil clădirile şi să se cazeze la cunoscuţi, în alte locuri pentru a înlesni activitatea unităţilor noastre militare. Ne aflăm, stimaţi cetăţeni, într-un moment revoluţionar, din păcate, marcat de sacrificii. Noi am circulat mult pe străzile Capitalei în cursul acestei zile şi am văzut scene emoţionante de conştiinţă cetăţenească, de iniţiativă şi autoorganizare, de pază obştească, de control al circulaţiei pe drumuri. Am vrea însă, în legătură cu acest lucru, să informăm că numai armata dispune de tancuri şi unităţi blindate. Teroriştii sunt organizaţi ca puşcaşi, dotaţi însă bine cu armament şi instruiţi în mod deosebit. De aceea, pe drumurile publice unde s-au organizat baraje şi puncte de control este bine să nu fie împiedicate unităţile militare, respectiv blindatele, camioanele cu militari, tancurile să poată circula cât mai liber spre punctele în care trebuie să acţioneze. Venind aici de la Ministerul Apărării Naţionale a trebuit să oprim să parlamentăm şi să discutăm:  oamenii sunt de bună credinţă pentru că nu vor să lase pe oricine să treacă. De aceea vrem să ştiţi: tancurile sunt numai ale lor. Maşinile blindate, de asemenea. (Deci, cu alte cuvinte, fie îi anunţăm pe terorişti, că dacă atacă cu tancuri sau cu blindate, vor putea fi confundaţi cu armata, fie anunţăm armata să fie vigilentă şi să tragă în orice blindat ce se apropie de ea, altfel nu ne explicăm cum se face că armata care apăra clădirea Marelui Stat Major a tras în blindatele în care erau îmbarcaţi USLA-şii ce le veneau în ajutor în 24 decembrie 1989? Dacă “blindatele sunt numai ale armatei”, prin ce împrejurare s-a produs tragicul accident din faţa Marelui Stat Major al Armatei? Poate că armata a anticipat posibilitatea că teroriştii vor profita de comunicatul FSN, şi a tras în mod preventiv în orice blindat a văzut prin zonă… – n.m.) De asemenea, am ruga să se gândească şi alte forme de lărgire a conlucrării şi participării maselor populare în sprijinul acţiunilor unităţilor militare, inclusiv constituirea de cât mai multe gărzi patriotice pentru apărarea unităţilor proprii, unităţilor economice, a unor puncte de activitate generală pentru nevoile cetăţenilor, ca şi în sprijinul unităţilor care acţionează în jurul punctelor fierbinţi. Aici trebuie să se acţioneze neapărat în strânsă coordonare cu armata şi numai în subordinea armatei pentru că sunt reguli militare de activitate. De asemenea, trebuie să vă spunem că teroriştii nu sunt în uniforme. Ei sunt civil. (Şi atunci, în loc să le spui cetăţenilor să stea în casă, să nu le pui viaţa în pericol, ceri să vină câţi mai mulţi civili în “punctele fierbinţi”, civili a căror uniformă nu o ştim descrie altfel decât “civilă” – deci ca a “teroriştilor”. Şi atunci, pentru ca aceşti civili să nu fie confundaţi cu “teroriştii” datorită “uniformei” comune, îi înarmăm, îi împuşcăm, cât mai accidental posibil şi, până să-i declarăm “eroi martiri”, îi arătăm lumii întregi ca “terorişti”? – n.n.) De multe ori caută să creeze confuzie, şi-au pus şi banderole ca să fie confundaţi cu oameni din formaţiunile de apărare organizate de cetăţeni şi creează astfel confuzie (Şi atunci, cetăţeanul Ion Iliescu, pentru a evita confuzia şi morţile inutile, de ce nu le-a cerut cetăţenilor de bună credinţă să părăsească “punctele fierbinţi”, să le lase în seama armatei, a oamenilor în uniformă ce nu se pot confunda între ei? – n.m.). Împuşcă din orice poziţie. De aceea, este important ca cetăţeni din formaţiunile noastre – individual înarmaţi – să nu acţioneze pentru că pot să fie confundaţi cu teroriştii şi să cadă victime confruntărilor cu unităţile militare, ci să se constituie în unităţi ordonate, organizate, subordonate unităţilor militare. Să fie o unitate de acţiune, dar să nu creăm panică, confuzie şi victime în plus. La comandamentul militar pe care l-am avut am stabilit câteva măsuri imediate în vederea acţiunii din această noapte, de mâine dimineaţă, precum şi în orele imediat următoare pentru o mai mare eficienţă în lichidarea bandelor teroriste. În funcţia de ministru al apărării naţionale a fost numit generalul colonel Nicolae Militaru, care este ajutat de cei doi primi-adjuncţi – generalii Ştefan Guşe, şeful marelui Stat Major, şi Victor Stănculescu. În fine, stimaţi cetăţeni, vrem să vă informăm că Nicolae Ceauşescu şi Elena Ceauşescu au fost arestaţi(anunțăm “civilii” abia în 23 decembrie 1989, seara târziu, nu?… – n.m.) şi se află sub pază militară. Sunt, de asemenea, arestaţi Ilie şi Nicu Ceauşescu şi câteva slugi ale clanului Ceauşescu – Dincă, Postelnicu, Bobu şi alţi câţiva. Va veni momentul judecăţii drepte, severe a poporului, a celor care s-au făcut vinovaţi de această tragedie naţională. Sperăm însă ca prin acţiunea conjugată a unităţilor forţelor populare să lichidăm şi această ultimă zvârcolire a hidrei înveninate a clanului Ceauşescu. Este nevoie de unitate, este nevoie de colaborare strânsă. Ei vor provoca încă multe necazuri, dar procesul este ireversibil. Nimeni nu mai poate întoarce roata procesului de înnoire a României! Să ne urăm succes! V-am informat asupra activităţii de bază – activităţile militare. Vrem însă să vă spunem că deja am discutat cu mai multe ministere pentru a asigura desfăşurarea normală a activităţii economice. Cu Ministerul Energiei Electrice, cu Ministerul Aprovizionării Tehnico-Materiale, C.S.P., cu comerţul şi cooperaţia, cu alte câteva ministere economice pentru ca în unităţile industriale activitatea să decurgă în mod normal, să putem intra în următoarele zile pe o activitate constructivă. Din păcate, în legătură cu aceste ultime probleme, nu am putut să trecem până acum la o activitate normală în cadrul organizat al planului consiliului nostru, dar sperăm să lichidăm cât mai repede cuiburile de terorişti şi să ne consacrăm muncii constructive. O ultimă informare. S-a luat măsura de eliberare a tuturor deţinuţilor politici. Toţi au fost eliberaţi.”

Stelian Chiper: “Duminică dimineaţa (24 decembrie 1989), un grup de terorişti, împreună cu elemente declasate au dat foc arhivei Tribunalului din centrul municipiului Buzău. Pompierii au intervenit prompt şi au stins incendiul, salvând de la distrugere această monumentală clădire. (…) În jurul orei 23.00, gloanţele teroriste au început să ţiuie din nou în intersecţia Magistralei Unirii cu Bulevardul Stadionului şi în zona Crâng.Se trăgea asupra unei unităţi militare de transmisiuni, dar şi pe deasupra blocurilor din zonă. Armata noastră populară şi gărzile patriotice au dat imediat riposta cuvenită teroriştilor. În zorii zilei de luni (25 decembrie 1989 – n.n.), ca nişte fiare hăituite, teroriştii s-au retras în cimitirul evreiesc, în pădurile Spătaru şi Frasinu din apropierea Buzăului, unde au fost lichidaţi de forţele armatei şi miliţiei. Bilanţul acestui Crăciun însângerat: 19 morţi şi 49 de răniţi. Luni, de la ora 15.30, în municipiul Buzău nu s-au mai auzit şuierul gloanţelor teroriste ucigaşe. Reprezentanţii Ministerului Apărării Naţionale, maiorii Dumitru Costin şi Constantin Dulhac, au asigurat că până la lăsarea serii toate focarele de incertitudine vor fi lichidate.”

Elena Ştefănescu: “(…) Copiii de la Leagănul de copii nr. 1 din Bucureşti (…) se extaziau cu toată fiinţa lor (…) minunându-se de această sărbătoare pregătită în mare grabă printre veşti nu tocmai vesele, cum că Leagănul ar fi în pericol, cum că teroriştii s-au strecurat prin apropiere. (Un obiectiv “strategic” foarte căutat de către terorişti, nu? – n.n.) «Copiii cuminţi nu sunt împuşcaţi» se auzeau din loc în loc semne ale nevinovatei lor înţelegeri a evenimentelor. Nu, nu veţi fi împuşcaţi, oamenii de bine sunt la datorie, apărându-vă!”

Ion Mândru, 23 ani, sculer matriţer la IMRA: “Am făcut armata la paraşutişti. Am semnalat armatei un terorist străin. Cunosc cum «sună» fiecare armă românească. Pe ucigaşul ăla care se refugiase la etajul 10 (într-un bloc pe Calea Rahovei) l-am depistat cu urechea.” (sic! – n.m.)

SOFIA. Agenţia bulgară de ştiri B.T.A. transmite că în timp ce nava bulgară “Petr Karamancev” se afla în apropiere de portul dunărean Brăila, la 23 decembrie seara,teroriştii au deschis asupra ei foc din câteva puncte de rezistenţă aflate pe ţărm. În corpul navei s-au găsit însemnele a 40 de gloanţe care au atins-o. Teroriştii clanului Ceauşescu au deschis foc şi asupra navei sovietice de pasageri “Amur”, care se afla în imediata apropiere de nava bulgară, precizează B.T.A.

BONN. Agenţia D.P.A. din R.F. Germania informează că John Tagliabue, corespondentul est-european al cotidianului american “The New York Times” a fost împuşcat la Timişoara. Autoturismul în care ziaristul se găsea, împreună cu trei alţi colegi americani şi belgieni a fost supus unor tiruri puternice de către terorişti. (Veţi vedea mai în colo cum, la Turda, armata a deschis foc, nejustificat, asupra tuturor maşinilor cu număr de înmatriculare străin care au avut neşansa să treacă prin zonă. Un cetăţean american a fost ucis, trei cetăţeni germani fiind răniţi – n.m.)

AGERPRES. “Am văzut pruncul smuls odată cu viscerele din trupul unei femei însărcinate. Relatări cutremurătoare asupra atrocităţilor de la Timişoara. Un cimitir din Timişoara. Gropi comune abia descoperite şi scene pe care o minte sănătoasă nu le poate închipui. Trupurile poartă mărturia atrocităţilor săvârşite de forţele de securitate ale lui Ceauşescu. Victimele fuseseră torturate – aveau unghiile smulse şi pielea arsă. Apoi au fost ucise şi stropite cu acid pentru a nu putea fi recunoscute niciodată. Cimitirul acesta nu este unic în Timişoara. Altele, probabil, adăpostesc asemenea gropi comune, relatează Nenad Petrovici şi Matia Kokovici, reporteri la Agenţia Taniug şi la Vecerni List din Zagreb. Într-un cimitir, spun cei doi reporteri, am văzut atrocităţi ce nu pot fi povestite. Ni s-a tăiat respiraţia, iar mâinile de pe camera de luat vederi au început să tremure. Totuşi am reuşit să filmăm imagini care într-o bună zi vor deveni pagini ale unei istorii a dezonoarei. Am văzut gropile comune ale victimelor lui Ceauşescu, trupul unei femei însărcinate cu pruncul nenăscut scos afară odată cu viscerele. Alte imagini şi mai îngrozitoare îi aşteptau pe reporterii iugoslavi, despre care li s-a povestit. De exemplu, despre un om crucificat ca Isus într-o capelă, membrele fiindu-i smulse unul câte unul pe viu. Ambii reporteri au afirmat că nu s-au îndoit nici o clipă de relatările pe care le-au auzit, deoarece au văzut ei înşişi lucruri pe care nu şi le-ar fi putut închipui.”

Rezultatul direct al acestor apariţii scrise şi televizate? Gheorghe Manea, corespondentul “Scânteii Poporului” în judeţul Dâmboviţa s-a prezentat la sediul Consiliului judeţean al FSN Dâmboviţa. În încăperea unde se afla preşedintele Consiliului şi alţi membri ai acestuia, printre care şi col. Gheorghe Alexe şi Păun Gabriel Virgil, acesta din urmă l-a împiedicat să se informeze despre activitatea Consiliului. Corespondentul a fost târât afară din încăpere, scos pe uşă şi prezentat mulţimii din stradă: “iată, acesta este un ziarist securist”. Drept urmare, fără nici un fel de altă explicaţie, corespondentul “Scânteii Poporului” a fost serios molestat, i s-au rupt hainele, fiind salvat într-un târziu de persoane care-l cunoşteau.

În ceea ce priveşte “cimitirul ororilor” de la Timişoara, atât de necesar în acreditarea ferocităţii slugilor lui Ceauşescu, cu greu opinia publică a putut să accepte ideea că a fost un fals grosolan, încă o bucăţică în puzzle-ul dezinformării cu care civilii au fost agresaţi, pentru a li se distrage atenţia de la lupta pentru putere dusă între cei aflaţi în clădirea Comitetului Central şi cei aflaţi în clădirea Marelui Stat major al Armatei. Citez din cotidianul “Adevărul” de marţi, 6 februarie 1990: “BLASFEMIE  – Reproducem din cotidianul de mare tiraj «Le Monde» – numărul din 27 ianuarie 1990 – următoarele: «Masacrul de la Timişoara nu a existat». «Imaginile cadavrelor mutilate, arătate la televiziunile întregii lumi după masacrele de la Timişoara, rezultă dintr-o înscenare pusă la cale pentru a incrimina Securitatea – poliţia secretă a lui Ceauşescu – au afirmat trei medici din oraş, citaţi de canalul de televiziune privat RTL-Plus. După aceşti medici, cadavre ale unor persoane decedate de moarte naturală au fost aduse de la Institutul Medico Legal şi de la spitalele oraşului de către «revoluţionari» şi prezentate camerelor TV ca victime ale Securităţii. O femeie arătată împreună cu cadvrul unui copil deasupra ei – imagine care a lovit în mod deosebit sensibilităţile – era, de fapt o româncă decedată în urma unei intoxicaţii alcoolice. Copilul nu-i aparţinea, după cum au declarat medicii. Cât despre cicatricele găsite pe toracele anumitor cadavre, ele nu proveneau, cum s-a crezut, de la torturi, ci de la autopsiile practicate după deces». ODIOS! Blasfemie! Aşteptăm explicaţii clare de la RTL-Plus! Senzaţionalul nu se poate difuza, totuşi, cu orice preţ! (Cristian Toma Mocanu)”

 

CUM S-AU FABRICAT TERORIŞTII?În luna noiembrie 1990, la Televiziunea Română, domnul Mihai Tatulici a prezentat, “în direct şi la o oră de maximă audienţă”, fotografia unui terorist arab. Această imagine avea să fie reluată în unul dintre cele 12 episoade ale filmului “Revoluţia română în direct”. Tatăl “teroristului arab”, domnul Gheroghe Constantinescu, a văzut fotografia şi l-a contactactat pe d-l Tatulici, ocazie cu care acesta află că “teroristul” este român. Avea 25 de ani şi se numea Cristian Lupu. Murise la Spitalul de urgenţă. Cristian Lupu a lucrat la Centrul de Calcul electronic al Ministerului Minelor din strada Dionisie Lupu, a fost căsătorit şi a avut o fetiţă de vârsta grădiniţei. În 22 decembrie, în jurul orei 12,00, a fost trimis cu nişte acte la Ministerul de resort şi, trecând prin Piaţa Palatului, a aflat că Ceauşescu a fugit. S-a întors la locul de muncă pentru a duce vestea cea bună. Împreună cu un grup de colegi a plecat la Televiziune, unde a făcut parte din pichetele formate la poartă. Acestea s-au constituit la cererea personalului tehnic din interior, pentru a limita intrarea oamenilor care au invadat instituţia. După vreo 2 ore au fost solicitate câteva persoane care trebuiau să facă legătura dintre etaje şi poartă. Printre cei care s-au prezentat ca voluntar a fost şi Cristian Lupu. În incinta Televiziunii, maiorul Mihai Ciocodei, de la UM 0673 Bucureşti, unitate care se ocupa de reparaţii şi dotările unităţilor Ministerului de Interne, a dat arme “celor care nu se tem să le mânuiască”, contra unui simplu act de identitate. Ulterior, pe baza livretului militar, lăsat în schimbul pistolului primit, maiorul Manea Tudor, de la IGP, a încercat să recupereze arma de la domiciliul decedatului. Actul a fost returnat de la Televiziune, fără nici o menţiune că posesorul ar fi murit, sau ar fi dispărut. Cei de la Comisariat au considerat că se află în faţa unui livret militar pierdut de către un om în viaţă sau, mai rău, era actul prin care o persoană a primit o armă, s-a folosit de ea, după care nu a mai returnat-o. Arma a fost recuperată, până la urmă, de la Spitalul de urgenţă. În noaptea de 22 decembrie, conform martorului Marius Dinu, Cristian Lupu a fost rănit superficial la umăr, dar a rămas pe poziţie, fără să dea importanţă rănii, până în dimineaţa zilei de 23 decembrie 1989, când s-a oferit să-l însoţească la Spitalul de urgenţă pe un coleg grav rănit. Gabriel Godorogea (fost coleg de liceu al lui Lupu, pe atunci student la electronică, fugit din ţară în urma “mineriadei” din iunie 1990), i-a dus pe amândoi la Spital cu maşina “Dacia 1300″ cu nr. 13-B-531. I-a lăsat acolo şi s-a întors la Televiziune. Doctorul Marius Scarlet a declarat că, în camera de gardă, deşi dezbrăcat complet, Cristian Lupu a refuzat să-şi predea pistolul (pe care-l ascunsese în chiloţi). Acest fapt, coroborat cu împrejurarea că era brunet, cu faţa smeadă şi cu o dificultate de vorbire, nedepistată la timp în copilărie, au trezit suspiciunea medicilor care au decis că au de a face cu un “terorist”, deşi gestul acestuia de a nu-şi preda arma, era normal într-o situaţie de luptă şi în cazul în care este de presupus că a fost instruit de cel care i-a dat în primire arma că trebuie să o apere cu preţul vieţii. Dr. Marius Scarlet, care este convins şi în ziua de azi că a avut de a face cu un “terorist” autentic, a declarat că, în nici un caz, rana cu care l-a internat el pe Cristian Lupu nu ar fi putut să-i provoace moartea. Declaraţia a fost susţinută de cea a doctorului Petre Panaitiu.

(Fişa medicală cu nr. 21714, pe care este trecut numele, vârsta şi domiciliul internatului, atestă internarea lui Cristian Lupu în Spitalul de urgenţă la ora 10,00 în dimineaţa zilei de 23 decembrie, cu diagnosticul: “plagă prin împuşcare umăr stâng şi plăgi multiple mâna stângă”. Pe aceeaşi fişă, o zi mai târziu, scrie: “şoc traumatic, şoc hemoragic, insuficienţă respiratorie şi circulatorie acută, deces intervenit la ora 21,30 în ziua de 24 decembrie 1989″. La internare tensiunea şi pulsul sunt normale, nu se specifică decât starea de agitaţie psiho-motorie maximă şi agresivitatea. În continuare, la ora 17,45 apar notate observaţii post-operatorii. Este menţionat faptul că bolnavul fusese operat cu anestezie totală de către dr. chirurg ortoped Marius Scarlet, medic de gardă, asistat de dr. Petre Panaitiu şi anestezist Mihai Vasilescu. Şeful echipei de gardă care a efectuat epicriza era Eugen Subţirică. Nu înţelegem de ce, pentru o rană la umăr s-a folosit narcoza totală. Audiaţi, medicii a căror nume apare pe fişă au declarat că nu au efectuat nici o operaţie. Dr. Marius Scarlet, care-şi aducea perfect aminte de tânăr, a spus că a efectuat doar toaleta chirurgicală a rănii la camera de gardă şi că bolnavul a fost tratat corespunzător anti-şoc. În fişa medicală a lui Cristian Lupu nu există fişa de operaţie.)

În ziua de 23 decembrie 1989, în jurul orei 12,00, directorul Petre Anton de la Centrul de Calcul a fost sunat de către maiorul de securitate Condoiu care, în acea vreme, răspundea de Ministerul Minelor din partea DSS. Acesta s-a informat cu privire la Cristian Lupu, dacă este angajat al unităţii, ce fel de om este şi, totodată, a anunţat că acesta a fost rănit şi este suspectat că ar fi terorist. În acest timp Cristian Lupu a fost mutat de la etajul II, unde fusese internat iniţial, la alt etaj şi s-a lansat zvonul că, la internare, nu a avut asupra lui nici un act, numai un pistol (deşi mai târziu, familiei i se vor returna, sub semnătură, de către col. dr. Meclea, buletinul de identitate, alte legitimaţii de serviciu sau pentru diverse biblioteci aflate în portofelul acestuia, un lănţişor de aur şi un medalion). Colegii de servici, imediat după telefonul mr. Condoiu, au plecat la spital să-l viziteze, însă nu au fost lăsaţi să intre. În schimb, operatorul Dan Vasile le-a arătat o fotografie, obţinută de la Agerpres, în care Cristian Lupu este întins într-un pat şi este păzit de un ostaş. Aceasta este fotografia care va apărea ulterior în albumul “Cronica însângerată a Bucureştiului în revoluţie”, editat de către redacţia “Tineretul liber” (fostă “Scânteia tineretului”) şi la Televiziune pentru serialul consacrat revoluţiei. Suspiciunea noastră este că această fotografie şi poate şi altele de acest fel au fost făcute intenţionat în scopul de a se acredita ideea că “teroriştii” există şi chiar au fost prinşi. Trebuie să menţionăm, însă, că spitalele nu au fost păzite deşi, de la un moment dat, medicii au început să anunţe că internaţi cu răni uşoare încep să moară, în mod suspect, după 24 – 48 de ore.

(Maria Ilie, soră la serviciul reanimare, a fost cea care a anunţat familia că Cristian Lupu a murit în ziua de 25 decembrie la ora 04,00. În fişă  a fost notată ora morţii ca fiind 21,30 în 24 decembrie 1989. Familia a vrut să recupereze cadavrul, să-i facă o înmormântare creştinească, dar acesta nu a figurat în evidenţa Morgii în 25 decembrie 1989. Cadavrul lui Cristian Lupu nu a figurat nici între cele 400 de corpuri luate în evidenţă la IML Vitan-Bârzeşti. În ziua de 27 decembrie 1989, Centrul de Calcul a emis adresa nr. 2271 prin care a cerut Spitalului de urgenţă să permită unei delegaţii de 2 colegi să elucideze cauza reală a morţii lui Cristian Lupu, dat fiind faptul că se cunoştea că fusese internat cu o rană nesemnificativă. Nu s-a dat curs acestei cereri. Cadavrul lui Cristian Lupu a fost găsit de către familie de abia în dimineaţa zilei de 27 decembrie 1989 la Institutul Medico-Legal. Era trecut în evidenţă ca neidentificat. Pe trupul gol cineva a scris cu o carioca neagră “terorist”. De corp erau prinse şi două bilete. Ele au fost ataşate de la Spitalul de urgenţă. Pe primul scria “nr. 139″, “T” şi “neidentificat”, pe al doilea “73″, “neidentificat”, “25 – 30 ani”, “decedat 25.XII”, “139″ şi “T”. Cauza declarată a morţii, în lipsa unei fişe: “inima a cedat după cea de-a doua intervenţie chirurgicală”. Corpul a sosit la IML într-un grup de cadavre expediate de la Spitalul de urgenţă. În 28 decembrie familia a obţinut acte de la Spitalul de urgenţă prin care s-a atestat că suspectarea ca “terorist” a lui Cristian Lupu a fost o greşeală, că acest caz a fost cercetat de către colonelul Ghircoiaş de la IGM (ulterior arestat pentru implicare în arderea cadavrelor de la Timişoara la crematoriul “Cenuşa”) şi “suspectului nu i s-a putut reţine în sarcină nici o activitate teroristă”.)

Cristian Lupu a murit pe patul de spital aşa cum s-a văzut în emisiunea d-lui Mihai Tatulici. Deşi a fost filmată cu video-camera, de pe casetă a dispărut, la difuzare, data şi ora filmării la care s-a făcut înregistrarea. În schimb familia a făcut rost de o copie a acestui film în care, pe banda sonoră, nu apare vocea care acuză de terorism un muribund ci zgomotul ambiant al unui salon de spital, cu şoaptele surorilor, cu clinchetul de instrumente etc. Cel care a realizat filmarea şi a înregistrat acuza de terorism pe banda sonoră a casetei este regizorul Ion Cărmăzan. Prieten cu Matei Firică, fiul directorului Spitalului de urgenţă, regizorul Cărmăzan a putut pătrunde, prin această relaţie, în spital şi să filmeze. Precizăm că în salonul unde a fost internat Cristian Lupu, în data de 24 decembrie 1989, au fost mai multe echipe de filmare, toate atrase de vestea capturării unui “terorist”. Pe una dintre aceste casete filmate în 24 decembrie 1989, la ora 11,00, apare Cristian Lupu înconjurat de personal medical şi un tânăr care, agitaţi, îl întreabă cine este, cine i-a dat arma şi cine l-a trimis să omoare oameni. Pe această casetă, până la ora 11,30 apare Cristian Lupu răspunzând greoi la întrebări: îşi spune numele, afirmă că arma i-a fost dată de un general de la Otopeni, la Televiziune. Şi altceva nimic. Neagă că ar fi omorât oameni sau că ar fi terorist. Cere apă şi pare sfârşit. Este legat de pat cu feşe. În acelaşi salon se mai află un alt “terorist” imobilizat. Acesta spune, fără să ezite, unitatea militară din care face parte, numele comandantului său, de unde vine şi-şi dă adresa. Personalul spitalului este isterizat, nu vor să creadă nimic şi îi ameninţă că îi omoară “dacă nu spun tot”. Acesta este rezultatul isterizării continue făcute de către Teodor Brateș și compania de zgomot a lui Ion Iliescu din studiourile Televiziunii și Radioului public!

Revenind la faptul că nici unul dintre medicii specificaţi în fişă nu a recunoscut că ar fi participat la vreo operaţie ca cea descrisă ca efectuată asupra lui Cristian Lupu şi la faptul că trupul acestuia nu a prezintat nici o urmă de incizie în acest sens, rezultă că cel care a întocmit fişa a făcut-o, ulterior consumării decesului lui Cristian Lupu şi fără ştirea medicilor. În orice caz era vorba despre o persoană avizată asupra termenilor folosiţi în spital şi asupra unde şi ce anume trebuie să scrie pentru ca falsul să se apropie cât mai mult de realitate. Doctorii au afirmat că, sub presiunea numărului mare de “terorişti” anunţaţi prin radio şi Televiziune că ar fi internaţi la ei în spital, au cerut sprijin pentru ca unitatea să fie păzită, crezând, în mod sincer, că aceşti “terorişti” fie vor fi eliberaţi de colegii lor, fie ucişi pentru a nu putea fi interogaţi, fie linşaţi de către civilii care pierduseră pe cineva apropiat lor. Cu toate acestea, cererii lor nu i s-a dat curs. Ca urmare, au declarat că numai în Spitalul de urgenţă au existat aproape 100 de asemenea cazuri ciudate, în care persoane rănite uşor au decedat după 24 – 48 de ore din motive necunoscute dar fără nici o legătură cu rana sau rănile cu care fuseseră internate.

Trebuie să ne dea de gândit, în modul cel mai serios, nenumăratele dispariţii anunţate în epocă şi cereri de ajutor în depistarea sorţii copilului unor familii disperate. Reproducem o astfel de cerere (există mai multe de acest fel, referitoare la militari în termen care au dispărut la Bucureşti, Braşov, Sibiu şi pe care le-am documentat urmărind anunţurile de dispariţii de persoane publicate în presa vremii). Dacă la civili te gândeşti că, nefiind identificat cadavrul, s-ar putea ca nimeni să nu se mai intereseze de el, la militari nu ne putem pune problema la fel. Militarii în termen sunt într-o evidenţă foarte strictă şi dispariţia unuia dintre ei, în mod nejustificat, pune în mişcare, în primul rând, justiţia militară cel puţin sub acuzaţia de dezertare. Dar când unităţile militare din care fac parte nu vor să dea relaţii despre soarta acestor militari atunci, coroborând cu tragicul caz prezentat, ne punem întrebarea (şi ne dăm răspunsul, din păcate, afirmativ) dacă nu s-a profitat până şi de morţi în încercarea disperată de a crea “terorişti”. Facem precizarea că toţi aceşti dispăruţi sunt din zone izolate ale ţării, din sate aflate în afara rutelor circulate, fără legături lesnicioase cu Capitala.

(“Subsemnaţii Stoica Kalman şi Csirke Terez, domiciliaţi în comuna Ceauşu de Cîmpie nr. 155, jud. Mureş, vă rugăm din suflet a ne ajuta pentru a afla ce s-a întâmplat cu fiul nostru Stoica Attila, în vârstă de 22 de ani, care satisfăcea stagiul militar la UM nr. 02644, batalion Cerna-Vodă. Interesându-ne la unitate ne-au informat că a fost trimis la Bucureşti, alte relaţii nu ni s-au putut da. Deşi am mers de două ori la Bucureşti, nu am putut afla nimic. Vă trimitem alăturat şi fotografia fiului nostru pentru a fi publicată, poate aşa veţi putea culege informaţii. Sunteţi singura noastră speranţă, deoarece din luna noiembrie nu mai avem veşti de la fiul nostru care trebuia să se elibereze din armată la 18 ianuarie 1990. Cu lacrimi în ochi şi cu mare durere în suflet”.)

Cine s-a ocupat de această diversiune? Cine eticheta terorişti printre răniţi? Şi cine ucidea? Şi mai rămâne o întrebare pentru d-l Mihai Tatulici: domnia sa a făcut parte din colectivul care a redactat albumul amintit mai sus, album care conţine datele reale despre Cristian Lupu, cu specificaţia că a fost confundat cu un “terorist”. Atunci de ce a mai prezentat pe post filmul care, chipurile, “proba” existenţa “teroriştilor străini”, implicaţi în Revoluţia română? Cui i-a folosit această dezinformare? Sunt întrebări la care voi încerca să răspund în volumul III al acestei lucrări. NB: în anul de grație 1998, împreună cu regretatul comandant al Procuraturii Militare Cluj, colonel de justiție (r) Tit-Liviu Domșa, am fost chemați la București, la Direcția Generală a Procuraturilor Militare unde ni s-a transmis, în clar, de către generalul Mugurel Florescu (un artizan al mușamalizării crimelor din 1989) că “ar fi cazul să înțelegem”: “nici măcar Istoria nu va consemna existența acestor oameni”. În susținerea volumului III al acestei cărți (încă nescris), am pornit prin a monitoriza toate cazurile de dispariție anunțate în presa vremii cu privire la militari în termen în perioada decembrie 1989 – decembrie 1990. Am avut câteva surprize de proporții, iar Nenea Titi, cum îi spuneau cunoscuții colonelului Tit-Liviu Domșa, prin conexiunile sale ajunsese să demonstreze clar că “teroriștii” erau trupe ale Direcției de Informații a Armatei, iar cei descoperiți ca fiind “dispăruți”, militari în termen care, niciodată, nu au fost declarați dezertori (deși dispăruseră!), au fost victime ale acțiunilor operative ale acestor “specialiști”. Cu privire la acești dispăruți trebuia “să înțelegem” că “nici măcar Istoria nu [le] va consemna existența”. Din păcate, între timp, Nenea Titi a murit, răpus de un cancer, iar eu am cam depus armele.

DESPRE RĂZBOIUL INFORMAŢIILOR. Aşa cum diversiunea este o parte a dezinformării, la fel aceasta este parte componentă a războiului informaţiilor. Tratez, sub rezerva sărăciei de concepte şi (culmea!) informaţii, acest subiect deoarece în perioada de după 22 decembrie 1989 e sigur că România a avut parte de un asemenea tip de război. Şi, dacă elimin din ecuaţia Revoluţiei române intervenţia străină (asupra căreia, deocamdată, nu mă pot pronunţa – mă refer la perioada de după 22 decembrie 1989), acest război a existat şi s-a consumat între părţi ale factorilor de decizie români – implicate în lupta pentru puterea “abandonată”, sub presiunea străzii, de către clanul Ceauşescu.

Cei care au studiat fenomenul, care în perioadele zise “de pace” se poartă sub numele de război economic, disting trei aspecte în derularea “conflictului”: a şti tu însuţi, a-l împiedica pe celălalt să ştie şi a-l face să deţină cunoştinţe deformate (aceasta este categoria războiului informaţiilor unde se înscrie, ca metodă, dezinformarea). Avem, deci, trei războaie într-unul singur: războiul pentru informaţie, războiul prin informaţie şi războiul contra informaţiei. Totul se rezumă la maniera în care este prezentată informaţia, pentru a crea efectul dorit al acesteia. După Alvin şi Heidi Toffler (vezi “Război şi anti-război”, Bucureşti, Editura Antet, 1995), există (în cadrul războiului informaţiilor) şase mijloace de “înşelare a spiritelor” (noi am spune, raportat la evenimentele de după 22 decembrie 1989 din România, de “încingere” a spiritelor): acuzaţia de atrocităţi (“teroriştii” care “trag din orice poziţie”, “atacă orfelinate şi grădiniţe” etc. – vezi şi cadavrele dezgropate din cimitirul săracilor din Timişoara); dilatarea hiperbolică a mizelor (ori “ei”, “teroriştii”, ori “firava noastră democraţie” etc.); satanizarea sau dezumanizarea adversarului (Silviu Brucan despre “terorişti”: “Ei au depus un jurământ să-l apere pe dictator până la moarte şi numai când călăul a fost executat au început să se predea masiv. Nu toţi, însă, şi mai există pericole…” etc.); polarizarea acţiunilor (de genul: “cine nu este cu noi este împotriva noastră” etc.); invocarea unei sancţiuni divine (“Dumnezeu, în decembrie 1989, a fost român” etc.); metapropaganda (sau discreditarea propagandei şi argumentelor adversarului, aruncând suspiciunea asupra oricărei afirmaţii a acestuia). În mod cert cititorul a găsit suficiente elemente cu privire la decembrie 1989 care să se încadreze în tiparul expus mai sus.

http://sareinochi.com/