120 ani de la moartea neposeanului căpitan cezaro-crăiesc Vasile (Basiliu) Popițanu

Din mulțimea mare de tineri trecuți prin școlile năsăudene, în ultima parte a existenței Regimentului II Românesc de Graniță s-au ridicat o serie de vrednici bărbați, care prin capacitatea, hărnicia, bărbăția și cinstea lor, au ajuns la situații frumoase și deosebit de bine apreciați în viața publică.

De pe băncile Școlii Militare (Institutul Militar) de la Năsăud, care s-a înființat în anul 1784 și a dăinuit până la desfințarea ei în anul 1851, au ieșit foarte mulți tineri (ofițeri, subofițeri, lucrători în administrație, dascăli), care s-au distins prin meritele lor și au făcut cinste neamului nostru.

Un astfel de ofițer a fost căpitanul Vasile (Basiliu) Popițanu, care s-a născut în anul 1833, în comuna Nepos, din părinții Ioan Popițan și Tavifta, agricultori grăniceri.

Școala comunală națională a urmat-o în satul său natal, apoi a urmat Școala Militară din Năsăud, până în prima jumătate a anului 1848, când încep mișcările revoluționare ale maghiarilor în Ardeal. Odată cu aceste mișcări, toți elevii mai mari au fost eliberați din școală pentru a fi înrolați ca voluntari în armată.

Popițanu, fiind atunci de doar 15 ani, dar bine dezvoltat fizic, a fost înrolat în Regimentul al II-lea Românesc de Graniță din Năsăud, iar după o lună și jumătate, în 1949, a fost înaintat la gradul de caporal.

Așa începe tânărul Vasile (Basiliu) Popițanu cariera sa militară, din frageda etate a copilăriei și cu dorința de a lupta în regimentul său, în contra dușmanilor seculari ai neamului românesc, care voiau acum, în contra voinței românilor, să unească cu forța Ardealul românesc cu Ungaria, cu gândul de a-i desfința pe români ca națiune și a-i maghiariza.

Îndată după marea adunare a românilor ardeleni, de pe „Câmpul Libertății” de la Blaj, din 3/15 mai 1848, în care au cerut toate drepturile naționale, cotropite până atunci de minoritarii ardeleni, cerând încetarea iobăgiei și protestând  contra unirii țării lor cu cea ungurească s-au întrunit și românii grăniceri năsăudeni, la 10 iulie 1848, într-o mare adunare la Năsăud, unde au hotărât a trimite Împăratului o petiție cate cuprindea multe cereri drepte și foarte insemnate, între care amintim:

Dreptul de a-și putea conserva naționalitatea, religia și limba, fără nicio piedică;

A se introduce limba română în cadrul regimentului;

Grănicerii să-și poată trimite doi deputați români spre a-i servii interesele în Dieta țării.

În a doua adunare mare, de la 13-14 septembrie s-a hotărât de grăniceri a rupe orice contact cu ministerul unguresc, ce se formase, și care voia să introducă limba maghiară în bisericile și școlile celorlalte popoare din țară, prigonind și arestând pe români, iar presa ungurească din aceea perioadă începuse o adevărată campanie de clevetiri și de minciuni propagandistice despre români.

Astfel, grănicerii noștri au început să protesteze cu cea mai mare energie contra uniunii Transilvaniei cu Ungaria, declarând că vor lupta cu forța armată contra Ungurilor trădători, ceea ce au și făcut.

În aceste momente, tânărul militar Vasile (Basiliu) Popițanu își urmează regimentul în toate acțiunile, suferințele și succesele acestuia până la terminarea revoluției.

În anul 1849 a luat parte la luptele pe care Regimentul II Românesc de Graniță le-a avut cu revoluționarii unguri la Tihuța, în 4 ianuarie, și în Vatra Dornei la 5 ianuarie. Apoi la atacul insurgenților de la Mureșenii Bârgăului din 6 februarie, precum și la luptele de la Crainimăt (Baiersdorf) din 18 februarie și cele de la Prundu Bârgăului din 23 februarie.

În anul 1851 desființându-se Regimentul II Românesc de Graniță de la Năsăud, prin transformarea lui în Regimentul de linie nr.50 *Marele Duce de Baden* cu sediul în Alba-Iulia, și caporalul Vasile (Basiliu) Popițanu, alături de alți grănicerii năsăudeni este trimis în noua garnizoană. În anul 1852 era înaintat la gradul de sergent și în anul 1854 la rangul de sublocotenent clasa I-a, iar mai târziu, la 1 aprilie 1863 locotenent.

În anul 1859, s-a aflat în Italia, s-a aflat în Italia, la apărarea țărmurilor mării, fără lupte.

În anul1866 a făcut iar campania din Italia și a luat parte la vestita bătălie de la Custoza, din 24 iunie.

În această memorabilă bătălie, după ce comandantul companiei sale, căpitanul F.Vlad, originar din Prundu Bârgăului a fost rănit, locotenentul Vasile (Basiliu) Popițanu a luat comanda companiei a șaptea a regimentului de Moți de la Alba-Iulia, luptând cu eficiență și eroism, contribuind astfel foarte mult la renumele acestui regiment românesc, așa că Arhiducele Albrecht, marele comandant de armată s-a exprimat zicând: „Acest regiment s-a luptat cu foarte mare bravură, ceea ce mă bucură din tot sufletul. Acest regiment merită medalia de aur.”

După bătălia de la Custoza, unde s-a încununat de succes locotenentul Vasile (Basiliu) Popițanu a făcut și ultima parte a campaniei austriecilor contra prusienilor.

În scurta schiță biografică făcută de căpitanul Ioan Mărgineanu din Ragla, publicată în ziarul „Tribuna” din Sibiu nr.248 din 1893, căpitanul Vgasile Popițanu ne povestește cum au decurs aceste lupte de la Custoza, zicând: „Ajunși la punctul vizat l-am ocupat: am mulțumit mai întâi lui Dumnezeu, apoi feciorilor mei și apoi am căzut la pământ, înduioșat și satisfăcut, căci în adevăr de la început nu credeam, că feciorii mă vor putea urma, poziția fiind foarte greu de luat.”

Pe baza informațiilor și a rapoartelor primite de ministerul de război despre eroismele repurtate în acea bătălie de regiment, locotenentul Vasile Popițanu a fost cinstit cu decorația de război a crucii pentru merite militare pe care însuși Împăratul Franz Joseph *i-o puse pe piept* în ziua de 25 iulie 1866, în prezența corpului al cincilea de armată, scos anume pentru paradă, în marea piață numită * Auf der Schmelz* din Viena.

Privitor la acordării decorației, în lucrarea prof.dr.Adrian Onofreiu și Ioan Bolovan :*Contribuții documentare privind istoria regimentului grăniceresc năsăudean*-Editura Enciclopedică 2006, la pag.340 apare următorul conținut:”Ca o recunoaștere a rezultatelor vitejești deosebite în bătălia de la Custoza din 24 iunie 1866, Majestatea Sa apostolică cezaro-crăiască acordă , prin preaînalta hotărâre dată la Viena în 18 ale acestei luni (Monitorul Oficial al Armatei Nr.17):

CRUCEA MERITULUI MILITAR CU DECORAȚIA DE RĂZBOI:

Domnului maior Wilhelm Wellikan von Boldogmezo, domnilor căpitani-locotenenți Josef Tehsach, Adolf Statkiewicz, domnilor căpitani titulari Adolf Schumacher, domnilor locotenenți-majori Basil Popițan, Carl Glocker, Alexander Stoklin, Friedrich Wimmer von Ebenwald și titularului locotenent-major Casimir Jaroszynski „

Din conținutul acestui text putem observa faptul că Vasile (Basil) Popițan a fost singurul român decorat cu acest ordin imperial de război șI avea gradul de locotenent-major, nu de locotenent.

Prin aceeașI preînaltă hotărâre dată de curtea imperială de la Viena, tot cu Ordinul Crucea meritului militar de război a fost decorat-post mortem-locotenentul-major George Pop din Leșu, căzut eroic pe câmpul de luptă de la Custoza.

În anul 1870, Vasile Popițanu a fost înaintat la rangul de căpitan clasa II-a, când a primit a fost din nou decorat cu Crucea de ofițer clasa I-a pentru serviciul militar.

În anul 1875 a fost avansat la gradul de căpitan clasa I-a șI a fost transferat de la Regimentul nr.50, în care servise 24 ani, la Regimentul nr.64 de la Orăștie.

În acest regiment românesc, căpitanul Vasile (Basiliu) Popițanu a servit până în anul 1877, când s-a retras la pensie în Neposul său natal.

Aici, la Nepos, a lucrat pentru ridicarea comunei sale, devenind conducătorul acestuia, dând sfaturi șI instrucțiuni prețioase preotului, învățătorului șI primarului comunei, cum să lucreze pentru binele ei, ca un bărbat ce avea o mare experiență șI cunoștințe frumoase.

În Năsăud a cunoscut-o pe Anastasia Manu, fiica preotului Ștefan Manu, din comuna Zagra, absolventă a preparandiei (școlii de învățătoare)din Cluj, pe care, în 1878 a luat-o în căsătorie. A avut cu aceasta cinci copii, care au murit toțI la vârstă timpurie, rămânând fără continuator al familiei sale.

După ieșirea la pensie, căpitanul Vasile (basiliu) Popițanu a primit de la fondul central grăniceresc în anul 1881 administrarea morii de făină din Tradam (Jidovița), pe care a condus-o aducând fondului câte 2300-2500 florini anual.

Tot în acest timp a fost însărcinat și cu conducerea și regularea fondurilor școlare confesionale, care se administrau în comun și el le-a pus în deplină ordine.

În anul 1888 înființându-se în orașul Bistrița primul institut românesc de credit și economii numit Bistrițeana, Vasile Popițanu se mută la Bistrița și ocupă postul oferit de acest institut până în ziua de 28 octombrie 1892 când moartea la răpit din sânul iubitei sale familii și societăți românești.

Din lista personală militară de la Regimentul nr.50 din Alba !Iulia putem face o descriere a neposeanului Vasile ( Basiliu) Popițanu, această listă în prezent aflându-se în Muzeul năsăudean, împreună cu unele acte, decorații și alte obiecte militare, între care și sabia cu care a luptat la Custoza, apoi diferite cărți ale căpitanului ce au fost dăruite de soția sa în anul 1938, unde se păstrează cu toată grija.

Din acest gest putem vedea că Vasile Popițanu *era un bărbat frumos, înalt de statură, puternic, vioi și plăcut, hotărât, statornic, inteligent, foarte harnic și om de mare încredere. Prietenos către egali, către subalterni, serios, sever, dar drept și grijuliu.

Un excelent ofițer, care și-a condus compania spre satisfacția completă a superiorilor, iar influența lui asupra trupei era excelentă.

Bărbat de o cinste și corectitudine exemplară, cum erau de altfel toți vechii ofițeri grăniceri, ieșiți din Școala Militară din Năsăud. A fost de două ori comandantul școlii de subofițeri spre satisfacția mai marilor săi.

De ce mare stimă se bucura o dovedește și faptul că, cu ocazia manevrelor imperiale din anul 1891 din împrejurimile Bistriței, trecând și Regimentul nr.64 prin oraș, colonelul comandant al acestui regiment, Aron Bihoiu (mai târziu înaintat la gradul de general) dete ordin să defileze întreg regimentul înaintea căpitanului Vasile (Basiliu) Popițanu, deși dintre soldați puțini vor mai fi fost, care să-l cunoască personal.

După moartea soțului ei,, în anul 1892, Anastasia Popițanu s-a mutat în orașul Turda. La anul 1939 încă mai trăia și avea frumoasa vârstă de 82 de ani.

La această dată făcea drumuri la Nepos, Zagra și Năsăud, având multă grijă să fie cunoscută de nepoții și strănepoții foștilor grăniceri perioada îndelungată și viața plină de sacrificii dusă de bunicii și străbunicii acestui plai de legendă. Din dorința ducerii pe mai departe, pentru generațiile următoare, a faptelor istorice a înaintașilor noștri, precum și în ideea conservării oricărui obiect doveditor de istorie și fapte istorice, în calitatea pe care o am, de președinte al Comitetului Director al Asociației Județene CULTUL EROILOR-REGINA MARIA Bistrița-Năsăud, propun organelor competente să se facă demersurile necesare ca mormântul căpitanului Vasile (Basiliu ) Popițanu, existent în Cimitirul Evanghelic din municipiul Bistrița, să fie inclus în categoria MONUMENTELOR ISTORICE, spre a fi protejat de lege. Solicităm pe această cale Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național, ca în baza Legii nr.422/17.07.2001, modificată prin Legea nr.259/2006, să facă toate demersurile necesare și legale, pentru ca piatra funerară și mormântul în care zac osemintele căpitanului cezaro-crăiesc Vasile (Basiliu) Popițanu să fie clasate în categoria monumentelor istorice, ca parte integrantă a patrimoniului cultural național, urmând a fi protejat astfel, pentru generațiile următoare, ca o mică și importantă pagină de istorie și mărturie a faptelor de arme a românilor din județul Bistrița – Năsăud.

PREȘEDINTELE COMITETULUI DIRECTOR al ASOCIAȚIEI  JUDEȚENE CULTUL EROILOR-REGINA MARIA BISTRIȚA-NĂSĂUD – Col.(r.)  Cordovan Ioan

Leave a comment