ANAMARIA PRIGON: nu putem trăi o veșnicie din fărâme

E drept că uneori ne restrângem aspirațiile la o valiză, la un aeroport internațional, la un singur bilet la operă, la un răsărit, la o lună plină, la o rochie nepurtată care îl așteaptă, la momentul în care va putea și va vrea (Aleluia!) să fie cu tine, la acel minut în care nu mai există nimeni și nimic ! dar el se sfârșește al naibii de repede, la o revenire și nu la staționare, la o seară de joi și nu una de sâmbătă, la amintiri și nu la albume.

E totuși nedrept că trebuie să ne restrângem pasiunile într-o manieră atât de incomodă, mai ales când e vorba de legătura aceea învăluită într-o aură specială. Știi că nimic din ce ai trăit nu a fost doar o altă fantezie. Îți spui că de data asta a fost real… Și așa ajungi să te mulțumești cu puțin, pentru că nu mulți au acces la acel gen de puțin, fără să te gândești că există și femei care oferă și primesc totul…

A te lăsa iubită pe jumătate sau pe sfert este pactul pe care îl faci pentru a te asigura că nu vei fi condamnată la prea multă iubire. Trec anii și ajungi să crezi că asta ai vrut, că a fost alegerea ta și că acordul de odinioară ți-a priit. Femei căsătorite care iubesc pe altcineva, femei căsătorite sau într-o relație din interes, femei-prietene-de-cearșaf, femei-psiholog, gospodine care au uitat să fie femei, femei-înșelate, femei-amante, femei ale căror vise s-au spulberat odată cu administrarea picăturilor de iubire care provoacă dependență… Sunt toate femei care și-au negat șansa de a fi fericite.

Tentația de a iubi defalcat, platonic, înjumătățit se instalează ușor, mai ales atunci când te complaci în situația de a rămâne înțepenit în rosturile tale fără noroc și fără speranță. Dar nu ne putem aștepta ca toți să fie războinicii iubirii, adevărați strategi care militează pentru alăturarea sufletelor, pentru miracolul și, în același timp, firescul iubirii. Se spune că unele lucruri bune se destramă pentru ca altele și mai bune să le ia locul, dar cât de înțelepți putem fi?

Nu putem trăi o veșnicie din fărâme, chiar dacă acele fărâme reprezintă marea și soarele nostru. Sarea și piperul. Și muza noastră pentru scris. Iar asta nu din cauză că durerea fizică ar fi copleșitoare, ci fiindcă am muri, zi de zi, de la atâta însingurare…

Anamaria Prigon

Leave a comment