20/08/2017

MULȚUMESC – SPECTACOL DE TEATRU-DANS

Palatul Culturii Bistrița vă invită la spectacolul de teatru-dans ”Mulțumesc” care va avea loc în data de 7 Martie, de la ora 18:00.

S-a creat o rețetă de dragoste, pe mai multe nivele.Iubirea de cuplu și incapacitatea de a somatiza nevoile celuilalt.În zilele de astăzi trăim un consumerism absolut, în care totul a ajuns să fie trăit la jumătate.Ne creem o lume virtuală mai reală decât realul.Iluzia a devenit reală.

Spectacolul arată adevărată parte care zace între două suflete.Se spune că atunci când sufletele nu se mai simt aproape ,încep să țipe pentru că inimile lor sunt prea departe.E vorba de iubire, de alegere, sacrificiu .Ea e dispusă să sacrifice toată relația ,să se sacrifice total și dezinteresat artei, indiferent de costul durerii. 
Un spectacol în care singurul adevăr pe care îl pot reda este mulțumirea. 
Mulțumirea de a trece prin experiențe și a învață din ele.

Mulțumirea de sine care necesită căutări.

Mulțumirea de a exista prin dans.

Din distribuție fac parte: Oana Mureșan și Simion Zaiț.

Regia și coregrafia: Oana Mureșan

16777061_10154901759496217_234311683_o

 

VALOAREA LIMBII STRĂMOŞEŞTI ÎN PĂSTRAREA IDENTITĂŢII PERSONALE ŞI NAŢIONALE

Moto:

În aceeaşi limbă

Toată lumea plânge

În aceeaşi limbă

Râde un pământ

Ci doar în limba ta

Durerea poţi s-o mângâi

Iar bucuria

S-o preschimbi în cânt.

ţIar când nu poţi

          Nici plânge şi nici râde

        Când nu poţi mângâia

  Şi nici cânta

Cu-al tău pământ

 Cu cerul tău în faţă

 Tu taci atunci

Tot pe limba ta.

(Grigore Vieru, In limba ta)

 

 

 

 

Dimensiunea  sacră a limbii

 

Limba nu e vorba ce o faci;

      singura limbă, limba ta deplină

       stăpână peste taine şi lumină

e-aceea-n care ştii să taci.

(Lucian Blaga, din ciclul Corăbii cu cenuşă )

 

 

Se înţelege din frumosul poem blagian că dincolo de caracterul uman, construit, al unei limbi, aceasta, ca şi limbajul, are şi o dimensiune sacră, metafizică. Meta-limbajul arată că limba nu e o simplă făcătură omenească.

Atitudinea adecvată în faţa dimensiunii sacre a limbii este tăcerea, care după Sf. Isac Sirul este limbajul veacurilor viitoare, şi care este, între altele, starea de mirare în faţa tainei. Tăcerea este şi o expresie a covârşirii, şi gratitudinii pentru limba ce ni s-a dat şi astfel ea are un caracter doxologic.

Legătura tainică dintre limbaj şi tăcere este superb formulată de Meister Eckhart atunci când zice că Dumnezeu este un Cuvânt la capătul tăcerii.

 

Limbă şi identitate

 

Aşadar, adâncul tăcerii divine izvodeşte Logosul, iar noi suntem făcuţi după chipul lui Dumnezeu, suntem făptură – cuvânt – cuvântătoare, având în noi în mod ontologic capacitatea limbajului câtă vreme fără Logosul divin „nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut” (Ioan 1,3).

Şi aşa cum fiecăruia i s-a dat o sumă de daruri personale, tot astfel limba şi capacitatea de comunicare, pe lângă faptul că sunt daruri comune, sunt totodată oferite şi individualizat, personal şi personalizat.

Cu alte cuvinte, aşa cum capacitatea personală de exprimare face parte intrinsecă din identitatea cuiva, la fel, trecând pe alt plan, limba neamului tău este unul dintre cele mai puternice elemente identitare atât la nivel de grup, cât şi la nivel personal.

Identitatea este o valoare fundamentală în viaţă. Totul începe cu ea şi sfârşeşte cu ea, de aceea, limba, ca element identitar esenţial este atât de importantă în definirea de sine, care definire generează apoi un mod de a fi.

De aceea Anoushka von Heuer spunea că limba este casa fiinţei. Limba poate fi concepută ca loc de refugiu, ca un cuib unde te poţi adăposti, unde te simţi protejat, hrănit.

Fiind locul pe care îl numim „acasă”, limba ne este mai fidelă nouă decât îi suntem noi ei. Chiar atunci când cineva o reneagă, precum Fiul risipitor casa părintească, şi o părăseşte, ea este acolo cu el şi în el şi îl ajută ca în final să schimbe direcţia şi să revină, căci aceasta este puterea fenomenului numit „acasă”.

Aşa cum spune un scriitor american: „Acasă este locul de unde, când creşti, vrei sa pleci, şi unde, când îmbătrâneşti, vrei să revii” ( John Ed Pearce).

Deci, chiar în condiţii de criză, de răzvrătire, de renegare a casei părinteşti, a limbii părinteşti, ea, casa, limba, nu poate fi izgonită din adâncul fiinţei, din identitatea ta autentică profundă. Cam aşa cum frumos spune un poet român: „Când ne uram, ne mai lega ceva”.

 

Uitarea limbii – alienarea

 

Totuşi, atunci când se întâmplă ca cineva să uite limba strămoşească, cu toate că aceasta nu-l uită pe el, consecinţele sunt dramatice. A uita limba strămoşilor înseamnă a adopta o existenţă fabricată, superficială, care nu va fi niciodată a ta şi în care nu vei fi niciodată tu însuţi.

Îndepărtatrea de limba strămoşească este îndepărtarea de părinţi, îndepărtarea de tine însuţi, adică alienare. Pierderea limbii duce la rătăcire, iar rătăcirea, cu toată prezenţa limbii materne închisă în adâncul fiinţei tale, uneori înăbuşită, poate duce la pierdere definitivă. Cam aşa cum ar indica versurile lui L. Blaga:

„Până în cele din urmă margini privim

Noi sfinţii, noi apele,

Noi tâlharii, noi pietrele

Drumul întoarcerii înapoi nu-l mai ştim

Elohim, Elohim!”

(Ioan se sfâşie în pustie)

 

Riscul alienării, al pierderii este acela de a nu mai şti drumul înapoi, de aceea, ca şi în cazul mântuirii, unde în îndepărtarea noastră de Dumnezeu ne trebuie un Mântuitor care să ne pună pe drumul întoarcerii spre casa Împărăţiei făgăduită nouă de la facerea lumii, tot astfel, în cazul alienării faţă de limba neamului, al rătăcirii prin adâncul pierzării, ne trebuie un glas care să ne strige:  „Lazăre, vino afară!” Acel glas poate cădea pe fondul esenţial al identităţii noastre şi astfel să producă minunea.

 

Abuzul faţă de limba străbună

 

Pe lângă neglijarea şi uitarea parţială sau totală a limbii strămoşeşti, un alt mare păcat împotriva limbii este abuzul faţă de ea prin folosirea unor stiluri bombastice şi a barbarismelor care forţează exprimarea, dezechilibrează armonia şi distruge frumuseţea-i caracteristică.

Acest fenomen, de nefericire prezent la o scară pe cât de largă, pe atât de deplorabilă în ziua de azi, în ţară şi în diasporă, nu este nou. Iată-l deja pe Eminescu, marele nostru patriot, criticând aspru acest lucru: „Limba strămoşească e muzică”, zice el; „Ea ne armonizează cu alte timpuri mai vrednice şi mai mari decât ticăloşia de azi cu timpuri în care unul s-a făcut poporul şi una limba” (cf. Ion Andreiţă, „Omagiu Sfântului Mihai Eminescu”, în Bucureştiul literar şi artistic, An VII, Nr. 1/64, ianuarie 2017, p. 14).

Evident, Eminescu face aici un drastic rechizitoriu tendinţelor de barbarizare a limbii române de către o anumită elită din vremea lui, barbarizare ce avea capacitatea de diminuare a identităţii noastre naţionale.

În contextul acestui fenomen negativ este ciudat cum majoritatea normală priveşte impotentă şi inhibată la parada triumfalistă a anormalului. O întreagă societate, o întreagă naţiune este vandalizată intelectual în timp ce majoritatea priveşte în consternare acţionând mult prea puţin a-l opri.

Se potriveşte aici un vers dintr-un celebru poem al lui Romulus Vulpescu:

„În fiecare zi ne batem joc

          De păsări, de iubire şi de mare

           Şi nu băgăm de seamă că în loc

             Rămâne un deşert de disperare.”

                                                                                    (În fiecare zi)

Într-adevăr, limba română este abuzată în fiecare zi, uneori fără a ne mai da seama chiar, fără a conştientiza abuzul. Ne batem joc de limba părinţilor noştri prin folosirea de cuvinte de ocară, o formă a grăirii în deşert, prin împrumutări nefericite din alte limbi şi adaptări caraghioase şi alte forme de abuzuri verbale ridicole şi neavenite care nu sunt decât o siluire grosieră şi inacceptabilă a frumuseţii, cuminţeniei şi autenticităţii limbii părinteşti. Şi, vorba poetului: Nici „nu băgăm de seamă că în loc rămâne deşert de disperare”.

 

Concluzie

 

Într-una din cărţile sale, Constantin Noica citează un vers dintr-un poet care personifică asinul ce L-a purtat pe Iisus spre Ierusalim la intrarea Sa triumfală. Neconştientizând ce se întâmplă şi ce face , asinul se plânge post-factum:

„De ce nu mi-aţi spus, de ce nu mi-aţi spus

Că pe spatele meu Îl purtam pe Iisus?

Ce lin, ce senin L-aş fi dus!”

            La multiplele tendinţe de deznaţionalizare a neamului românesc ce vin azi din exterior, mai grave sunt cele ce vin din interior şi abuzul faţă de caracterul sacru al limbii părinţilor noştri este unul dintre acestea.

Desigur, se trag semnale de alarmă pe mai multe planuri şi în multe feluri, cu toate că aparent, acest lucru nu e suficient. Dar cei care au conştiinţa, simţirea şi căderea, trebuie să o facă. Şi acest important Simpozion este unul din forurile care trag necesarul semnal de alarmă. Nu poate nimeni veni mâine, luna viitoare, anul viitor, peste ani şi să zică: „N-am ştiut. De ce nu mi-aţi spus? De ce nu mi-aţi spus?”, ca asinul Domnului.

Iată, între alte semnale, şi noi aici şi acum, la acest Simpozion o spunem.

 

Theodor Damian

theodordamian