VALOAREA LIMBII STRĂMOȘEȘTI ÎN PĂSTRAREA IDENTITĂÅ¢II PERSONALE ȘI NAÅ¢IONALE

Moto:

În aceeași limbă

Toată lumea plânge

În aceeași limbă

Râde un pământ

Ci doar în limba ta

Durerea poți s-o mângâi

Iar bucuria

S-o preschimbi în cânt.

țIar când nu poți

          Nici plânge și nici râde

        Când nu poți mângâia

  Și nici cânta

Cu-al tău pământ

 Cu cerul tău în față

 Tu taci atunci

Tot pe limba ta.

(Grigore Vieru, In limba ta)

 

 

 

 

Dimensiunea  sacră a limbii

 

Limba nu e vorba ce o faci;

      singura limbă, limba ta deplină

       stăpână peste taine și lumină

e-aceea-n care știi să taci.

(Lucian Blaga, din ciclul Corăbii cu cenușă )

 

 

Se înțelege din frumosul poem blagian că dincolo de caracterul uman, construit, al unei limbi, aceasta, ca și limbajul, are și o dimensiune sacră, metafizică. Meta-limbajul arată că limba nu e o simplă făcătură omenească.

Atitudinea adecvată în fața dimensiunii sacre a limbii este tăcerea, care după Sf. Isac Sirul este limbajul veacurilor viitoare, și care este, între altele, starea de mirare în fața tainei. Tăcerea este și o expresie a covârșirii, și gratitudinii pentru limba ce ni s-a dat și astfel ea are un caracter doxologic.

Legătura tainică dintre limbaj și tăcere este superb formulată de Meister Eckhart atunci când zice că Dumnezeu este un Cuvânt la capătul tăcerii.

 

Limbă și identitate

 

Așadar, adâncul tăcerii divine izvodește Logosul, iar noi suntem făcuți după chipul lui Dumnezeu, suntem făptură ! cuvânt ! cuvântătoare, având în noi în mod ontologic capacitatea limbajului câtă vreme fără Logosul divin „nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut” (Ioan 1,3).

Și așa cum fiecăruia i s-a dat o sumă de daruri personale, tot astfel limba și capacitatea de comunicare, pe lângă faptul că sunt daruri comune, sunt totodată oferite și individualizat, personal și personalizat.

Cu alte cuvinte, așa cum capacitatea personală de exprimare face parte intrinsecă din identitatea cuiva, la fel, trecând pe alt plan, limba neamului tău este unul dintre cele mai puternice elemente identitare atât la nivel de grup, cât și la nivel personal.

Identitatea este o valoare fundamentală în viață. Totul începe cu ea și sfârșește cu ea, de aceea, limba, ca element identitar esențial este atât de importantă în definirea de sine, care definire generează apoi un mod de a fi.

De aceea Anoushka von Heuer spunea că limba este casa ființei. Limba poate fi concepută ca loc de refugiu, ca un cuib unde te poți adăposti, unde te simți protejat, hrănit.

Fiind locul pe care îl numim „acasă”, limba ne este mai fidelă nouă decât îi suntem noi ei. Chiar atunci când cineva o reneagă, precum Fiul risipitor casa părintească, și o părăsește, ea este acolo cu el și în el și îl ajută ca în final să schimbe direcția și să revină, căci aceasta este puterea fenomenului numit „acasă”.

Așa cum spune un scriitor american: „Acasă este locul de unde, când crești, vrei sa pleci, și unde, când îmbătrânești, vrei să revii” ( John Ed Pearce).

Deci, chiar în condiții de criză, de răzvrătire, de renegare a casei părintești, a limbii părintești, ea, casa, limba, nu poate fi izgonită din adâncul ființei, din identitatea ta autentică profundă. Cam așa cum frumos spune un poet român: „Când ne uram, ne mai lega ceva”.

 

Uitarea limbii ! alienarea

 

Totuși, atunci când se întâmplă ca cineva să uite limba strămoșească, cu toate că aceasta nu-l uită pe el, consecințele sunt dramatice. A uita limba strămoșilor înseamnă a adopta o existență fabricată, superficială, care nu va fi niciodată a ta și în care nu vei fi niciodată tu însuți.

Îndepărtatrea de limba strămoșească este îndepărtarea de părinți, îndepărtarea de tine însuți, adică alienare. Pierderea limbii duce la rătăcire, iar rătăcirea, cu toată prezența limbii materne închisă în adâncul ființei tale, uneori înăbușită, poate duce la pierdere definitivă. Cam așa cum ar indica versurile lui L. Blaga:

„Până în cele din urmă margini privim

Noi sfinții, noi apele,

Noi tâlharii, noi pietrele

Drumul întoarcerii înapoi nu-l mai știm

Elohim, Elohim!”

(Ioan se sfâșie în pustie)

 

Riscul alienării, al pierderii este acela de a nu mai ști drumul înapoi, de aceea, ca și în cazul mântuirii, unde în îndepărtarea noastră de Dumnezeu ne trebuie un Mântuitor care să ne pună pe drumul întoarcerii spre casa Împărăției făgăduită nouă de la facerea lumii, tot astfel, în cazul alienării față de limba neamului, al rătăcirii prin adâncul pierzării, ne trebuie un glas care să ne strige:  „Lazăre, vino afară!” Acel glas poate cădea pe fondul esențial al identității noastre și astfel să producă minunea.

 

Abuzul față de limba străbună

 

Pe lângă neglijarea și uitarea parțială sau totală a limbii strămoșești, un alt mare păcat împotriva limbii este abuzul față de ea prin folosirea unor stiluri bombastice și a barbarismelor care forțează exprimarea, dezechilibrează armonia și distruge frumusețea-i caracteristică.

Acest fenomen, de nefericire prezent la o scară pe cât de largă, pe atât de deplorabilă în ziua de azi, în țară și în diasporă, nu este nou. Iată-l deja pe Eminescu, marele nostru patriot, criticând aspru acest lucru: „Limba strămoșească e muzică”, zice el; „Ea ne armonizează cu alte timpuri mai vrednice și mai mari decât ticăloșia de azi cu timpuri în care unul s-a făcut poporul și una limba” (cf. Ion Andreiță, „Omagiu Sfântului Mihai Eminescu”, în Bucureștiul literar și artistic, An VII, Nr. 1/64, ianuarie 2017, p. 14).

Evident, Eminescu face aici un drastic rechizitoriu tendințelor de barbarizare a limbii române de către o anumită elită din vremea lui, barbarizare ce avea capacitatea de diminuare a identității noastre naționale.

În contextul acestui fenomen negativ este ciudat cum majoritatea normală privește impotentă și inhibată la parada triumfalistă a anormalului. O întreagă societate, o întreagă națiune este vandalizată intelectual în timp ce majoritatea privește în consternare acționând mult prea puțin a-l opri.

Se potrivește aici un vers dintr-un celebru poem al lui Romulus Vulpescu:

„În fiecare zi ne batem joc

          De păsări, de iubire și de mare

           Și nu băgăm de seamă că în loc

             Rămâne un deșert de disperare.”

                                                                                    (În fiecare zi)

Într-adevăr, limba română este abuzată în fiecare zi, uneori fără a ne mai da seama chiar, fără a conștientiza abuzul. Ne batem joc de limba părinților noștri prin folosirea de cuvinte de ocară, o formă a grăirii în deșert, prin împrumutări nefericite din alte limbi și adaptări caraghioase și alte forme de abuzuri verbale ridicole și neavenite care nu sunt decât o siluire grosieră și inacceptabilă a frumuseții, cumințeniei și autenticității limbii părintești. Și, vorba poetului: Nici „nu băgăm de seamă că în loc rămâne deșert de disperare”.

 

Concluzie

 

Într-una din cărțile sale, Constantin Noica citează un vers dintr-un poet care personifică asinul ce L-a purtat pe Iisus spre Ierusalim la intrarea Sa triumfală. Neconștientizând ce se întâmplă și ce face , asinul se plânge post-factum:

„De ce nu mi-ați spus, de ce nu mi-ați spus

Că pe spatele meu Îl purtam pe Iisus?

Ce lin, ce senin L-aș fi dus!”

            La multiplele tendințe de deznaționalizare a neamului românesc ce vin azi din exterior, mai grave sunt cele ce vin din interior și abuzul față de caracterul sacru al limbii părinților noștri este unul dintre acestea.

Desigur, se trag semnale de alarmă pe mai multe planuri și în multe feluri, cu toate că aparent, acest lucru nu e suficient. Dar cei care au conștiința, simțirea și căderea, trebuie să o facă. Și acest important Simpozion este unul din forurile care trag necesarul semnal de alarmă. Nu poate nimeni veni mâine, luna viitoare, anul viitor, peste ani și să zică: „N-am știut. De ce nu mi-ați spus? De ce nu mi-ați spus?”, ca asinul Domnului.

Iată, între alte semnale, și noi aici și acum, la acest Simpozion o spunem.

 

Theodor Damian

theodordamian

Leave a comment