24/06/2017

COPACUL

A nu vedea copacul din cauza pădurii şi a nu vedea pădurea din cauza copacului… Două viziuni, două ipostaze, două atitudini, greşeli, perspective, metode, trucuri. Pierderea în detalii sau concentrarea pe un singur lucru. Expunerea esenţialului sau găsirea de piedici până la el. Clarificarea, (i)luminarea sau obscurul, greul, nedefinitul.

Imaginea este asemănătoare cu desenul din covor sau covorul din jurul desenului. Cât este bine conturat şi cât se pierde în decor. Cât se spune şi cât se (sub)înţelege?

Minţile ne sunt diferite. Unii aleargă spre lucruri bine definite, le urmăresc cu interes, îşi construiesc monumentul, statuia propriilor idealuri, la care slujesc o viaţă. Alţii, risipitori (în bine şi în rău), răspândesc frumosul, pierd timpul cu lucruri aparent mărunte, şi, puţin câte puţin, descompun statuia, nu fac decât să rupă câte o bucată, în timp ce echipa cealaltă adaugă material cât mai mult, pentru ca opera să fie cât mai vizibilă.

E diferenţa dintre cantitate şi calitate, dintre material şi spiritual, dintre agonisire şi risipire. Supunere sau libertate? Frâu liber imaginaţiei şi creaţiei sau absurdul respectat cu sfinţenie? Cu umilinţă. Cu capul în jug până la (auto)distrugere.

Suntem fiecare un copac. O piramidă. Şi, la un moment dat, în jur cresc alţi copaci, de-o seamă sau diferiţi, cu care suntem sau nu suntem de acord. Dar cu care ne aseamănă cei ce se uită la noi. „Nătărăii” ne întrec, aşa cum credea Eminescu, şi de-am fi „cu stea în frunte”.

Copacul e mai mereu singur. Şi… „unde-i unul nu-i putere”, ca-n vremuri de unire. Dar grădina capătă frumuseţe şi rodnicie cu fiecare copac în parte. Datoria este să menţinem copacul verde. Până şi al limbii române, folosind un gând din Fănuş Neagu.

Singur, cu ideile tale, până când apar cei din cor, care preiau, îşi însuşesc şi dau mai departe ca dintr-al lor. Atunci, te confunzi cu ei. Stai la bloc, ţi-ai cumpărat un apartament, cu rate, cu sacrificii, şi, deodată, când deschizi ochii mai bine, vezi cu cine te învecinezi. Ai un loc de muncă, pe care ţi l-ai dorit, visat, râvnit şi, la un moment dat, răsare în jur spoiala, demagogia, paranoia. Ce să faci? Ai intrat în horă, joacă!

E ca atunci când alegi să-ţi ridici o casă. Într-un loc de vis. Şi, în scurt timp, te vezi înconjurat de alte clădiri, ridicate ca din apă, ce-ţi iau şi soarele, şi lumina, şi deschiderea, ba nici nu se potrivesc la stilul tău. Sau tocmai se aprobă vreo şosea, vreo pasarelă, un alt şantier în preajma ta. Ce-ţi distruge, la modul cel mai moden posibil, toată liniştea, de toate zilele.

Aceasta este soarta copacului.

ELENA M. CÎMPAN

 

 

HORNUL

Prima dată mă gândesc la hornar, ca să-mi induc starea de noroc răsărit din senin. Din horn. Dar atât de rar. La începutul şi la sfârşitul iernii, înainte de frigul (ne)aşteptat, şi după ce au trosnit lemne şi au încălzit suflete reci, apare omul cu sârma-n spinare, învărtită în cerc pe după cot, să cureţe de funingine semeţele semne ale existenţei. Hornurile. Se şi spune la numărătoare, localitatea respectivă are 150 de hornuri, adică de poziţii, tocmai bune să-şi plătească impozitele. Ca şi cum hornul e suficient, el ia locul casei, al vieţii şi activităţii dinăuntru.

Apoi mă gândesc la hornul de la ţară în comparaţie cu cel de la oraş. Când satele se acoperă de zăpadă, fumul ce triumfă pe hogeag încălzeşte parcă şi el cerul, dar curat mirositor, semn că în sobă au fost puse la ars lemne destinate ( cu destin ) să dea căldură, sănătoasă. În oraşe, printre care şi cel în care ne aflăm, fost burg cu case îngrămădite una-n alta, pe lângă care au mai apărut construcţii independente ori rămase printre blocuri, salvate demolărilor de sfârşit de eră, nu ştiu ce se aruncă în foc, de la tălpi de papuci nemaipurtabili, la ciorapi de nylon sau pungi de plastic, de putoarea  răspândită, mai ales pe seară, când se potoleşte poluarea sonoră, devine insuportabilă, compensând cu miros greu celălalt greu al zilei.

Ce or fi pus pe foc, ar fi spus cineva, de miroase a hoit? „Hoitul” lui Baudelaire.

Când nu ar mai fi nimic de a fi descompus, se descompune în atmosferă, sferă, o respingere de a ieşi seara la plimbare, fără a ţine mâna la nas, cu o batistă, un şal, o eşarfă. Mâine-poimâine vom merge tot mai mulţi pe drum cu nasul şi gura acoperite, ca în spital, aşa cum se mai observă prin locurile publice, ca măsură împotriva microbilor. Dar ce-i de făcut cu mirosurile, pe care mulţi nici nu le simt?

Poluarea aerului este una dintre cele mai periculoase. La oraşe, dar şi la sate. Zile când marginile drumului ard, de iarbă uscat, sunt tot mai numeroase, primăvara devreme. Nu pot fi găsite şi alte metode pentru curăţenie, numai focul, oricât de purificator ar fi el? Se mai făceau focuri, prin tradiţie, de Alexii, dar nici să aprinzi scânteie din orice, ca şi cum nu se mai folosesc mătura, grebla, că mai bine şi mai uşor dai foc. Şi mai comod.

Apoi, gândul m-a dus la imaginea în care din fiecare fir de iarbă ardea şi scotea fum câte un horn. O îngrămădeală suprarealistă, grea pentru ochi, pentru nas şi pentru respiraţie. Unde să fugi? Pretutindeni e la fel.

Răspândesc şi împânzesc pământul în neştire. Urme. Dacă s-ar aduna toate hornurile în mijlocul străzii principale şi li s-ar da foc!… Aşa, ca pe rug. Să nu mai miroase urât în lume. A fum greu. Nu contează dacă de pe horn ar ieşi fumul veştii că e papă sau episcop. Să nu fie înecăcios!  ELENA M. CÎMPAN     

”DIN ATÂTE PRIMĂVERI” – ONIȚA MUREȘAN

Palatul Culturii Bistrița, Primăria Municipiului Bistrița și Galeriile ”Casa cu Lei” vă invită la expoziția personală de pictură intitulată ”Din atâte primăveri” a artistei Onița Mureșan.

Vor prezenta: Vasile Duda – critic de artă; Elena M. Cîmpan – prof. ; Victor Știr – ziarist.

Vernisajul va avea loc joi, 16 martie, ora 18:00, în foaierul Palatului Culturii Bistrița. 0315201709471917352759_1487573537940798_1501612051_n0315201709472617354879_1487573534607465_471537269_n0315201709473217352740_1487573531274132_1911952176_n