24/05/2017

COPACUL

A nu vedea copacul din cauza pădurii şi a nu vedea pădurea din cauza copacului… Două viziuni, două ipostaze, două atitudini, greşeli, perspective, metode, trucuri. Pierderea în detalii sau concentrarea pe un singur lucru. Expunerea esenţialului sau găsirea de piedici până la el. Clarificarea, (i)luminarea sau obscurul, greul, nedefinitul.

Imaginea este asemănătoare cu desenul din covor sau covorul din jurul desenului. Cât este bine conturat şi cât se pierde în decor. Cât se spune şi cât se (sub)înţelege?

Minţile ne sunt diferite. Unii aleargă spre lucruri bine definite, le urmăresc cu interes, îşi construiesc monumentul, statuia propriilor idealuri, la care slujesc o viaţă. Alţii, risipitori (în bine şi în rău), răspândesc frumosul, pierd timpul cu lucruri aparent mărunte, şi, puţin câte puţin, descompun statuia, nu fac decât să rupă câte o bucată, în timp ce echipa cealaltă adaugă material cât mai mult, pentru ca opera să fie cât mai vizibilă.

E diferenţa dintre cantitate şi calitate, dintre material şi spiritual, dintre agonisire şi risipire. Supunere sau libertate? Frâu liber imaginaţiei şi creaţiei sau absurdul respectat cu sfinţenie? Cu umilinţă. Cu capul în jug până la (auto)distrugere.

Suntem fiecare un copac. O piramidă. Şi, la un moment dat, în jur cresc alţi copaci, de-o seamă sau diferiţi, cu care suntem sau nu suntem de acord. Dar cu care ne aseamănă cei ce se uită la noi. „Nătărăii” ne întrec, aşa cum credea Eminescu, şi de-am fi „cu stea în frunte”.

Copacul e mai mereu singur. Şi… „unde-i unul nu-i putere”, ca-n vremuri de unire. Dar grădina capătă frumuseţe şi rodnicie cu fiecare copac în parte. Datoria este să menţinem copacul verde. Până şi al limbii române, folosind un gând din Fănuş Neagu.

Singur, cu ideile tale, până când apar cei din cor, care preiau, îşi însuşesc şi dau mai departe ca dintr-al lor. Atunci, te confunzi cu ei. Stai la bloc, ţi-ai cumpărat un apartament, cu rate, cu sacrificii, şi, deodată, când deschizi ochii mai bine, vezi cu cine te învecinezi. Ai un loc de muncă, pe care ţi l-ai dorit, visat, râvnit şi, la un moment dat, răsare în jur spoiala, demagogia, paranoia. Ce să faci? Ai intrat în horă, joacă!

E ca atunci când alegi să-ţi ridici o casă. Într-un loc de vis. Şi, în scurt timp, te vezi înconjurat de alte clădiri, ridicate ca din apă, ce-ţi iau şi soarele, şi lumina, şi deschiderea, ba nici nu se potrivesc la stilul tău. Sau tocmai se aprobă vreo şosea, vreo pasarelă, un alt şantier în preajma ta. Ce-ţi distruge, la modul cel mai moden posibil, toată liniştea, de toate zilele.

Aceasta este soarta copacului.

ELENA M. CÎMPAN

 

 

Spune ce simti

*


*