COPACUL

A nu vedea copacul din cauza pădurii și a nu vedea pădurea din cauza copacului… Două viziuni, două ipostaze, două atitudini, greșeli, perspective, metode, trucuri. Pierderea în detalii sau concentrarea pe un singur lucru. Expunerea esențialului sau găsirea de piedici până la el. Clarificarea, (i)luminarea sau obscurul, greul, nedefinitul.

Imaginea este asemănătoare cu desenul din covor sau covorul din jurul desenului. Cât este bine conturat și cât se pierde în decor. Cât se spune și cât se (sub)înțelege?

Mințile ne sunt diferite. Unii aleargă spre lucruri bine definite, le urmăresc cu interes, își construiesc monumentul, statuia propriilor idealuri, la care slujesc o viață. Alții, risipitori (în bine și în rău), răspândesc frumosul, pierd timpul cu lucruri aparent mărunte, și, puțin câte puțin, descompun statuia, nu fac decât să rupă câte o bucată, în timp ce echipa cealaltă adaugă material cât mai mult, pentru ca opera să fie cât mai vizibilă.

E diferența dintre cantitate și calitate, dintre material și spiritual, dintre agonisire și risipire. Supunere sau libertate? Frâu liber imaginației și creației sau absurdul respectat cu sfințenie? Cu umilință. Cu capul în jug până la (auto)distrugere.

Suntem fiecare un copac. O piramidă. Și, la un moment dat, în jur cresc alți copaci, de-o seamă sau diferiți, cu care suntem sau nu suntem de acord. Dar cu care ne aseamănă cei ce se uită la noi. „Nătărăii” ne întrec, așa cum credea Eminescu, și de-am fi „cu stea în frunte”.

Copacul e mai mereu singur. Și… „unde-i unul nu-i putere”, ca-n vremuri de unire. Dar grădina capătă frumusețe și rodnicie cu fiecare copac în parte. Datoria este să menținem copacul verde. Până și al limbii române, folosind un gând din Fănuș Neagu.

Singur, cu ideile tale, până când apar cei din cor, care preiau, își însușesc și dau mai departe ca dintr-al lor. Atunci, te confunzi cu ei. Stai la bloc, ți-ai cumpărat un apartament, cu rate, cu sacrificii, și, deodată, când deschizi ochii mai bine, vezi cu cine te învecinezi. Ai un loc de muncă, pe care ți l-ai dorit, visat, râvnit și, la un moment dat, răsare în jur spoiala, demagogia, paranoia. Ce să faci? Ai intrat în horă, joacă!

E ca atunci când alegi să-ți ridici o casă. Într-un loc de vis. Și, în scurt timp, te vezi înconjurat de alte clădiri, ridicate ca din apă, ce-ți iau și soarele, și lumina, și deschiderea, ba nici nu se potrivesc la stilul tău. Sau tocmai se aprobă vreo șosea, vreo pasarelă, un alt șantier în preajma ta. Ce-ți distruge, la modul cel mai moden posibil, toată liniștea, de toate zilele.

Aceasta este soarta copacului.

ELENA M. CÎMPAN

 

 

Leave a comment