HORNUL

Prima dată mă gândesc la hornar, ca să-mi induc starea de noroc răsărit din senin. Din horn. Dar atât de rar. La începutul și la sfârșitul iernii, înainte de frigul (ne)așteptat, și după ce au trosnit lemne și au încălzit suflete reci, apare omul cu sârma-n spinare, învărtită în cerc pe după cot, să curețe de funingine semețele semne ale existenței. Hornurile. Se și spune la numărătoare, localitatea respectivă are 150 de hornuri, adică de poziții, tocmai bune să-și plătească impozitele. Ca și cum hornul e suficient, el ia locul casei, al vieții și activității dinăuntru.

Apoi mă gândesc la hornul de la țară în comparație cu cel de la oraș. Când satele se acoperă de zăpadă, fumul ce triumfă pe hogeag încălzește parcă și el cerul, dar curat mirositor, semn că în sobă au fost puse la ars lemne destinate ( cu destin ) să dea căldură, sănătoasă. În orașe, printre care și cel în care ne aflăm, fost burg cu case îngrămădite una-n alta, pe lângă care au mai apărut construcții independente ori rămase printre blocuri, salvate demolărilor de sfârșit de eră, nu știu ce se aruncă în foc, de la tălpi de papuci nemaipurtabili, la ciorapi de nylon sau pungi de plastic, de putoarea  răspândită, mai ales pe seară, când se potolește poluarea sonoră, devine insuportabilă, compensând cu miros greu celălalt greu al zilei.

Ce or fi pus pe foc, ar fi spus cineva, de miroase a hoit? „Hoitul” lui Baudelaire.

Când nu ar mai fi nimic de a fi descompus, se descompune în atmosferă, sferă, o respingere de a ieși seara la plimbare, fără a ține mâna la nas, cu o batistă, un șal, o eșarfă. Mâine-poimâine vom merge tot mai mulți pe drum cu nasul și gura acoperite, ca în spital, așa cum se mai observă prin locurile publice, ca măsură împotriva microbilor. Dar ce-i de făcut cu mirosurile, pe care mulți nici nu le simt?

Poluarea aerului este una dintre cele mai periculoase. La orașe, dar și la sate. Zile când marginile drumului ard, de iarbă uscat, sunt tot mai numeroase, primăvara devreme. Nu pot fi găsite și alte metode pentru curățenie, numai focul, oricât de purificator ar fi el? Se mai făceau focuri, prin tradiție, de Alexii, dar nici să aprinzi scânteie din orice, ca și cum nu se mai folosesc mătura, grebla, că mai bine și mai ușor dai foc. Și mai comod.

Apoi, gândul m-a dus la imaginea în care din fiecare fir de iarbă ardea și scotea fum câte un horn. O îngrămădeală suprarealistă, grea pentru ochi, pentru nas și pentru respirație. Unde să fugi? Pretutindeni e la fel.

Răspândesc și împânzesc pământul în neștire. Urme. Dacă s-ar aduna toate hornurile în mijlocul străzii principale și li s-ar da foc!… Așa, ca pe rug. Să nu mai miroase urât în lume. A fum greu. Nu contează dacă de pe horn ar ieși fumul veștii că e papă sau episcop. Să nu fie înecăcios!  ELENA M. CÎMPAN     

Leave a comment