RAPORTUL LUI PILAT DESPRE IISUS HRISTOS – CUTREMURĂTOR !!!

Raportul este scris de Pilat (guvernatorul Iudeii) catre  Tiberiu (imparatul Imperiului Roman) imediat  dupa Rastignirea Mantuitorului Iisus Hristos

 
            Raportul lui Pilat a fost găsit în una din  bibliotecile Vaticanului de către un student  german care se afla la Roma pentru studii  teologice. Dar studentul acesta nu l-a  găsit prea important ca să-l copieze.  Întâmplarea a făcut însă ca peste câțiva ani  fostul student să-i povestească despre el unui  englez, W.D. Nahan. Englezul s-a arătat extrem  de interesat și prin intervenții stăruitoare l-a  convins pe tânărul german, ajuns între timp  profesor de teologie, să ia legătura cu  Vaticanul pentru a-i procura o copie. Intrat în  posesia documentului Nahan l-a tradus în limba  engleză, încredințându-l unui cotidian de mare  tiraj din  Anglia.
Către Cezarul Tiberiu, Nobile  Suverane,  salutare!
Cauzele  care au provocat acea tulburare în Ierusalim, au  fost in legătura cu Iisus din Nazaret, și  evenimentele care au avut loc în provincia mea  acum câteva zile, au fost de un astfel de  caracter care mă face sa vi le raportez cu  de-amănuntul, pentru că eu nu voi fi deloc  surprins dacă, în scurgerea timpului acestuia,  nu se va schimba cu totul soarta națiunii  noastre, căci se pare ca în zilele din urmă,  zeii au încetat de a mai putea fi  ispășiți. Eu, din partea mea, sunt  gata să spun: blestemată fie ziua aceea în care  eu am urmat pe Valerius Grațius la guvernarea  Iudeii.
La sosirea  mea în Ierusalim, am luat în primire sala de  judecată și-am poruncit să se facă ospăț mare,  la care am invitat pe Tetrarhul Galileii,  dimpreună cu Arhiereul, și pe toți oficianții  lui. La ora anunțată, niciunul din oaspeți nu s-a  arătat. Aceasta a fost o insultă pentru onoarea  mea personală!… Mai târziu, după câteva zile, a  venit la mine Arhiereul, ca să-și ceară scuze.  Îmbrăcămintea și purtarea sa erau grozav de  viclene. El pretindea că religiunea sa îl  oprește pe el și pe supușii lui, de a sta la  aceeași masă cu romanii și să închine libațiuni  (ciocniri de pahare) cu ei. Eu am  crezut e bine să accept această scuză, dar tot  cu acea ocazie m-a convins că cei cuceriți se  declară dușmani ai cuceritorilor, și mi se părea  că, dintre toate orașele cucerite, Ierusalimul  unul era cel mai greu de  cârmuit.
Atât de  turbulent era acest popor, încât eu trăiam mereu  cu frica sa nu izbucnească în orice moment o  răscoală. Pentru suprimarea ei eu nu aveam însă, decât o mână de soldați și un  singur sutaș.
Am cerut întăriri de la  Guvernatorul Siriei, dar acesta m-a informat că  și el abia  are trupe îndeajuns pentru a-și apăra provincia  sa. O dorință nestăpânită de  cucerire, adică de a ne întinde împărăția  dincolo de mijloacele noastre de apărare, mă tem  să nu fie o cauză de răsturnare a nobilului  nostru guvernământ.
Printre  mai multe vești ce mi-au venit, una m-a  interesat în mod deosebit: un tânăr ! se zicea !  a apărut în Galileea, predicând pe un ton blând  și nobil o altă lege, în numele lui Dumnezeu ce  l-a trimis.
La început mă temeam că acesta să  nu fie vreun agitator care să ațâțe poporul  contra Romanilor, dar nu după mult timp temerile  mele au fost spulberate. Iisus din Nazaret, a  vorbit mai mult ca un prieten al Romanilor decât  al evreilor.
Trecând  într-o zi pe lângă locul ce se chema Siloan, am  văzut o mare adunare de popor, iar în mijlocul  ei pe un tânăr care stătea rezemat de un copac  și, în seninătate și calm, predica mulțimii. Mi  s-a spus că este Iisus. Era tocmai ce mă  așteptam să văd, atât de mare era deosebirea între El și ascultătorii lui. Părul  și barba sa aurie, îi dădeau o înfățișare  cerească. El părea a fi cam de vreo 30 de ani.  N-am văzut în viața mea o privire atât de senină  și de dulce, un contrast izbitor între El și ascultătorii lui, cu bărbile lor negre și fețele  întunecate.
 
Nevoind  să-l întrerup prin prezența mea, mi-am continuat  drumul înainte, dar am făcut semn secretarului  meu să se asocieze mulțimii și să asculte ce vorbește. Numele secretarului meu este Naulius. El este strănepotul șefului de spionaj și de conspirație, care s-a ascuns în  Etruraia, așteptând pe Cătălina. Naulius este un  vechi băștinaș din Iudeia, astfel că el cunoaște bine limba ebraică. Îmi este foarte devotat și vrednic de toată încrederea.
Când am  sosit și am intrat în sala de judecată am găsit  pe Naulius care mi-a istorisit cuvintele auzite de Iisus la Siloan. El mi-a zis:  „Niciodată nu am citit în cărți sau în lucrările  filozofilor, ceva ce ar semăna predicilor lui  Iisus. Unul dintre evreii răsculători, dintre  care sunt atâția in Ierusalim, l-a întrebat dacă  este cu cale de a da tribut Cezarului, Iisus a  răspuns: „Dați Cezarului cele ce se cuvin Cezarului, și lui Dumnezeu, cele ce se cuvin lui  Dumnezeu”.
Tocmai din  cauza înțelepciunii lui, eu am îngăduit Nazarineanului libertatea, pentru că era în  puterea mea să-l arestez și să-l trimit la Pretoriu, dar aceasta ar fi fost împotriva dreptății ce a caracterizat totdeauna pe Romani.  Omul acesta nu era nici tendențios și nici  răsculător, și eu l-am ocrotit cu protecția mea,  poate necunoscută lui. El avea libertatea să  lucreze, să vorbească și să facă adunări și să  țină predici poporului și să-și aleagă ucenicii,  neîmpiedicat de niciun mandat pretorian.  Dacă s-ar întâmpla însă, ferească-ne zeii,  aceasta este doar o presupunere, dacă s-ar  întâmpla, zic eu, ca religia strămoșilor noștri  să fie înlocuită de religia lui Iisus, lucrul  acesta s-ar datora acestei nobile toleranțe și  prea marii indulgențe pe care le îngăduie  Roma. Pe când eu, mizerabil  nenorocit, voi fi fost poate instrumentul pe care creștinii îl numesc „Providența” prin care să vină peste noi această soartă și destin.  Dar libertatea aceasta nemărginită, dată  lui Iisus, a indignat tare pe evrei; dar nu pe cei săraci, ci pe cei bogați și puternici,  într-adevăr, Iisus era foarte aspru cu cei din urmă (cu bogații) și de aceasta a fost pentru  mine un bun motiv de a nu tulbura libertatea  Nazarineanului.
Fariseilor  și cărturarilor le zicea: „Voi sunteți pui de viperă, voi vă asemănați cu mormintele văruite”;  alteori indignat de îngâmfatele lor postiri și  dăruiri ale bogaților le spunea că „doi bani ai unei văduve sărace sunt mai prețuiți înaintea lui Dumnezeu”, decât darurile lor bogate. În  fiecare zi se făceau plângeri la sala de  judecată contra abuzurilor evreilor bogați. Eram  informați că vreo nenorocire o să i se întâmple  acestui om; căci nu va fi fost pentru prima oară, când Ierusalimul să-și omoare cu pietre pe cei care erau numiți de ei „profeți”. Și dacă  Pretoriul le va refuza plângerea, ei vor face apel la Cezarul!
Conduita  mea a fost aprobată de senat, și mi s-a promis o  întărire de soldați, după terminarea războiului  cu Parții, fiindcă altfel, eu nu eram în stare  să preîntâmpin o răscoală. M-am hotărât apoi să  iau o măsură, care făgăduia de mai mult, pentru  a stabili liniștea în oraș, fără a supune Pretoriul la concesiuni umilitoare.  Am scris lui Iisus, invitându-l la o  convorbire cu mine, în sala de judecată, și el a venit.
Precum  știți, Nobile Suverane, în venele mele curge sânge iberic amestecat cu sânge roman, care nu  cunoaște frica și este nesupus emoțiilor: mă  plimbam prin curtea palatului meu, când  Nazarineanul apăru și, când am dat cu ochii de el, mi s-a părut ca și cum o mână de fier mi-ar  fi legat picioarele de pământ și tremuram, fără  voia  mea, ca un vinovat, deși Nazarineanul era calm  și liniștit ca un nevinovat. Când a venit la  mine, s-a oprit deodată și ca printr-un semn,  părea că-mi zice: Iată-mă, am  sosit!
Câtva timp  eu am rămas încremenit și priveam cu admirare,  respect și frică, asupra acestei figuri de om  supranatural, o formă de om, necunoscută  numeroșilor pictori și sculptori, care au dat  forme și figuri la tot felul de zei și  eroi.
 
„Iisuse,  i-am zis în cele din urmă și limba mea  gângăvea…, Iisuse din Nazaret, eu ți-am dat,  timp de trei ani de zile, o mare libertate de vorbire și rău nu-mi pare. Cuvintele tale sunt ale unui înțelept, ale unui om învățat. Nu știu dacă tu ai citit Socrate sau Platon, dar un lucru îți spun, că în predicile tale se află o simplitate majestuoasă, care te ridică mult mai sus deasupra acestor filozofi.  Împăratul este informat despre tine, și  eu, umilul său reprezentant în această comunitate, sunt foarte fericit că ți-am îngăduit această libertate, de care te bucuri și  tu atât de vrednic. Totuși nu pot ascunde de tine că predicile tale au stârnit mari și puternice dușmănii contra ta. Nici aceasta nu  este de mirat: Socrate și-a avut dușmanii săi,  și a căzut victima lor. Ai tăi sunt fără  îndoială aprinși contra ta, din pricina  libertății pe care ți-o dau. Mă  învinuiesc de a fi în legătură directă și unire cu tine, cu scopul de a dezbrăca pe evrei de mica putere ce o mai au de la romani. Rugămintea  mea deci ! nu zic puterea mea ! este ca tu să  fii pe viitor mai cu băgare de seamă și să eviți  a jigni mândria dușmanilor tăi, ca să nu se  răscoale populația stupidă în contra ta, și să  mă silească pe mine să întrebuințez mijloacele  justiției…”.
Nazarineanul însă a răspuns liniștit: „Prinț al pământului, cuvintele tale nu  ies din adevărata înțelepciune. Spune furtunii:  stai în mijlocul muntelui, căci altfel vei dezrădăcina copacii din vale. Furtuna îți va  răspunde: numai Dumnezeu cunoaște încotro merge furtuna. Adevăr zic ție, înainte de a înflori  rozele Saronului, sângele celui drept va fi  vărsat…”, continuă el cu emoție.
Eu i-am  zis: „Tu ești mai prețios mie pentru  înțelepciunea ta, decât toți tulburătorii  aceștia și îngâmfații de farisei, care abuzează de libertatea dată lor de Roma, complotează contra Cezarului și ne țin într-o frică  continuă, acești mizerabili neliniștiți. Ei cunosc că lupul din pădure se-mbracă uneori în lână și piei de oaie. Eu te voi apăra față de ei. Palatul meu de justiție este deschis ție pentru  scăpare…”.
Cu  nepăsare, și clătinându-și capul, cu un har și  un zâmbet dumnezeiesc Iisus îmi ripostă „Când ziua aceea va fi sosit, nu va fi scăpare pentru Fiul Omului, nici sub pământ. Sălașul celui  drept este acolo, zise el arătând spre cer: ceea  ce este scris in cărțile profeților, trebuie să  se împlinească”!
„Tânărule,  i-am răspuns eu pe un ton moale, tu mă obligi ca  simpla mea cerință să o preschimb în poruncă.  Siguranța provinciilor mele, care este încredințată îngrijirii mele cere asta. Trebuie să arăți ai multă moderație în predicile tale.  Nu vătăma pe alții, aceasta îți  poruncesc. Fericirea ta te însoțește, mergi în  pace”.
„Prinț al  pământului, a răspuns Iisus, nu am venit ca să aduc în lume război, ci pace și iubire și  bunăvoință. Eu m-am născut în aceeași zi în care Cezarul a dat pace lumii romane. Prigonirea nu este de la mine. Eu o  aștept de la alții, și o voi întâmpina în  supunere față de voința Tatălui meu, care mi-a  arătat calea. De aceea, restrânge-ți puțin  înțelepciunea ta lumească. Nu este în puterea  ta, de a aresta victima de la picioarele altarului ce ispășesc”.
După  aceste cuvinte el a dispărut ca un nor luminos, după perdelele pretoriului.  Dușmanii lui Iisus s-au adresat în cele din urmă lui Irod, să se răzbune asupra  Nazarineanului. Dacă  Irod ar fi urmat propria sa înclinare, în  aceasta privință, el ar fi ordonat imediat  osânda la moarte a lui Iisus; însa el, deși  mândru de cinstirea domniei sale, se temea de senatul Roman, de a nu comite vreo faptă care ar  fi putut sa-i nimicească influența sa asupra  Senatului, astfel nu luă nicio  hotărâre.
Intr-o zi,  Irod veni la mine în pretoriu. Când s-a ridicat  să plece, după câteva cuvinte neînsemnate, m-a  întrebat ce părere am eu despre Iisus Nazarul.  Eu i-am spus că după părerea mea, Iisus este un  mare filozof, după cum unele națiuni mari adesea  produc, și că învățăturile sale, cu niciun chip,  nu pot fi socotite ca fiind eretice sau primejdioase, iar Roma este dispusă a-i îngădui toată libertatea de a vorbi și este îndreptățit  prin faptele sale.
Irod a  surâs cu ironie și salutându-mă, cu respect  prefăcut, s-a depărtat.
Se apropia  marea sărbătoare a evreilor; conducătorii  religioși plănuiau să se folosească de această  ocazie și de exercitarea populară, care are loc  întotdeauna, la sărbătoarea Paștilor lor.  Orașul era arhiplin de o  populație turbulentă care dorea moartea  Nazarineanului. Spionii mei mi-au  raportat că Arhiereii si Fariseii întrebuințează  tezaurul templului ca să mituiască în acest scop  pe popor. Primejdia creștea pe fiecare oră. Am scris atunci la Prefectul Siriei  să-mi trimită imediat o sută de soldați de infanterie și tot atâția de cavalerie, dar el a  refuzat să-mi trimită. M-am văzut  atunci rămas singur, numai cu o mână de soldați;  niște păzitori îmbătrâniți în mijlocul unui oraș răsculat, neputincioși de a reprima o răscoală  și fiind silit să o tolerez.
Răsculații  au pus mâna pe Iisus, și cu toate că ei simțeau  că nu au de ce să se teamă de Pretoriu,  crezându-mă alături de conducătorii lor, în  privința aceasta, au continuat să strige:  „Răstignește-l!”.
Trei  partide se uniseră împotriva lui Iisus:  Irodienii, Saducheii și Fariseii; Saducheii, a  căror conduită era sprijinită de două motive: ei  urau pe Iisus, și doreau să scape de sub jugul  roman. Aceștia nu au putut uita niciodată,  intrarea mea în sfântul lor oraș, cu steaguri  care purtau chipul împăratului Roman, deși eu cu  acea ocazie, am făcut o greșeala din  necunoașterea legilor lor. Totuși, în ochii lor,  profanarea aceasta nu s-a  micșorat.
O altă  nemulțumire pe care o purtau ei înșii, era propunerea mea, de a întrebuința  o parte din tezaurul templului pentru ridicarea  de clădiri publice. Din cauza acestei propuneri,  ei erau plini de amărăciune.
Fariseii  erau dușmanii pe față ai lui Iisus, și nu le  păsa prea mult de guvernul nostru. Ei au fost  siliți să înghită timp de trei ani si jumătate  pilulele amare pe care Nazarineanul le arunca în  fața lor, în public, oriunde se ducea, și fiind  prea slabi și sfioși și neavând curajul de a lua  singuri măsurile dorite, ei au fost bucuroși de  a se uni cu Irodienii si Saducheii.  Pe lângă cele trei partide, ei mai aveau  de luptat împotriva unei populații îndârjite și  totdeauna gata de a se uni la răscoală și de a  se folosi de confuzia și neînțelegerea ce  rezulta din aceasta.
În felul  acesta Iisus a fost târât înaintea Arhiereului  și condamnat la moarte. Cu aceasta ocazie, Casa  Arhiereului, a săvârșit umilul fapt de supunere;  el și-a trimis prizonierul la mine ca să pronunț  eu osânda definitivă, asupra  lui.
Eu i-am  răspuns că, deoarece Iisus este Galilean  afacerea cade sub jurisdicția lui Irod și am  poruncit să-l trimită la el. Acel tetrarh  viclean și-a mărturisit umilința, pretextând a avea respect fața de mine, prin sutana  Cezarului, mi-a încredințat mie soarta acestui  om.
Îndată  palatul meu a luat înfățișarea unei cetăți  ocupate. Fiecare moment ce trecea, sporea  numărul tulburărilor. Ierusalimul era inundat de  populația adunată de prin munții Nazaretului. Se  pare că toata Iudeea se afla la  Ierusalim.
Eu îmi  luasem de femeie (soție) o domnișoara dintre  Gali, care avusese niște descoperiri pentru  viitor. Plângând, ea s-a aruncat la picioarele  mele și mi-a zis: „Păzește-te! Să nu te atingi  de omul acesta, pentru că el este Sfânt! Noaptea  trecută eu l-am văzut în vis. El umbla deasupra  apelor. El zbura pe aripile vântului, și vorbea  furtunilor și peștilor mării și toate erau  supuse voinței lui. Chiar și râul de pe muntele  Kidron, curgea plin de sânge. Statuile Cezarului  erau pline de murdăria Golgotei. Catapetesmele  dinlăuntrul templului, s-au dărâmat și soarele  s-a întunecat ca îmbrăcat în doliu. O! Pilate,  rău mare te așteaptă, dacă nu vei asculta sfatul  femeii tale. Blestemele Senatului Roman! Teme-te  de puterea Cerului!”
Pe  la timpul acesta treptele de marmură,  gemeau sub greutatea mulțimii, iar Nazarineanul,  era adus iarăși la mine. Eu am  pornit spre sala de judecată, urmat de garda  mea. Într-un ton aspru, am întrebat  pe popor, ce vrea!….
„Moartea  Nazarineanului” a fost  răspunsul.
„Pentru ce  crima?” am întrebat eu.
„El a  hulit pe Dumnezeu și a profețit dărâmarea  templului. El se numește pe sine Fiul lui  Dumnezeu, Mesia, Regele  Iudeilor”.
Eu le-am  spus că justiția Romana nu pedepsește astfel de fapte cu moartea.
„Răstignește-l, răstignește-l!”  izbucni însă strigătul de la gloata înfuriată.  Strigătele gloatei înfuriate zguduiau palatul  din temelie. În mijlocul acestei zarve  nemaipomenite, nu era decât un om liniștit și  calm. ACESTA ERA IISUS DIN  NAZARET.
După mai  multe sforțări, fără rezultate, de a-l scăpa de  furia acestor persecutori înverșunați, eu am  luat o măsură care pentru moment mi se păru că  va servi ca să-i scap viața; am dat poruncă ca  el sa fie biciuit; apoi cerând ligheanul cu apa,  eu m-am spălat pe mâini în fața mulțimii,  arătând prin aceasta, dezaprobarea mea pentru  acest fapt. Dar în zadar. Acești mizerabili nu  s-au mulțumit decât cu viața lui.
În desele noastre tulburări  civile, eu am fost de mai multe ori martor al  furiei popoarelor dar, din câte am văzut, nimic  nu se poate asemăna cu  aceasta.
Într-adevăr s-ar putea spune că in  această ocazie toate spiritele rele din ținutul  infernului s-au strâns în Ierusalim.  Mulțimea părea că nu umblă pe  picioare, ci umblă pe sus urlând, precum  valurile unei mări înfuriate. O mare  neastâmpărată se întindea de la porțile  Pretorului până la muntele Sion, cu strigăte, cu  fluierături, cum nu s-a mai auzit niciodată în  istoria Romei.
Ziua s-a  întunecat ca un amurg, asemenea celui văzut la moartea lui Iulius Cezar cel Mare, care s-a  întâmplat tot așa pe la mijlocul lui Martie. Eu,  Guvernatorul provinciei răsculate, stăteam  rezemat de o coloană a palatului meu,  gândindu-mă la înfricoșătorul fapt al acestor  oameni cruzi care târau spre execuție pe  nevinovatul Nazarinean.
Toți  dispăruseră din jurul meu. Ierusalimul, scosese  afară pe locuitorii săi, care se înșiraseră pe  părțile funebre ce conduc spre Geronica  (Golgota). Un aer de jale și  întristare mă acoperea. Garda mea însoțise pe  cavaleri, iar sutașul pentru a arăta o umbra de  putere, se străduia să facă  ordine.
Eram lăsat  singur și cu inima zdrobită și mă gândeam că  ceea ce s-a petrecut în momentul acesta stătuse  mai mult în puterea zeilor, decât în puterea  omului.
Deodată se  auzi un mare strigăt, ce venea de pe Golgota,  care părea că este adus de vânt și care anunța o  agonie pe care urechea omenească, n-a mai  auzit-o vreodată. Nori mari,  întunecoși și negri s-au coborât și au acoperit  aripa templului, și așezându-se asupra orașului,  l-a  acoperit ca un val, și un puternic cutremur de  pământ a zguduit totul.
Atât de  înfricoșătoare au fost semnele ce  s-au văzut, atât pe ceruri cât și pe pământ,  încât se zice că: Dionisie Acropagul ar fi  exclamat: „sau că autorul naturii suferă, sau că  Universul se sfârșește.”
Către  ceasul dintâi al nopții, mi-am luat mantaua pe  mine și am pornit pe jos în oraș, spre porțile  Golgotei. Jertfa era consumată!…
Mulțimea se  întorcea în cetate, dar de fapt tot agitată, dar  și posomorâtă și cu fețele lor întunecate și  mohorâte și disperate.
Mulți erau cuprinși de  frică și de remușcare pentru cele ce văzuseră.  De asemenea, am văzut pe mica trupă de ostași,  trecând mâhniți, iar purtătorii steagului, își  învăluiseră capul în semn de întristare.
Am  auzit un ostaș murmurând în cuvinte străine, pe  care eu nu le-am înțeles. Ici si colo,  se vedeau grupuri de oameni și femei adunați și,  când aruncau privirea spre muntele Calvarului  rămâneau nemișcați, ca în așteptarea vreunei  alte minuni a naturii.
M-am întors în  Pretoriu întristat și plin de gânduri care mă  frământau. Urcându-mă pe trepte, se puteau vedea  stropii de sânge care curseseră de la  Nazarinean.
După un  timp a venit la mine un bătrân, cu o grupă de  femei plângând, care rămăseseră la poartă, iar  el s-a aruncat la picioarele mele plângând amar.  L-am întrebat ce vrea și el mi-a  zis: „Eu sunt Iosif din Arimateia, și am venit  să cer de la tine îngăduința de a îngropa pe  Iisus din Nazaret”….
I-am zis: „Cerința ta se  va împlini”….
Atunci, primind raportul că  Iisus este mort, am poruncit lui Naulius să ia cu sine ostași și să supravegheze înmormântarea,  ca să nu fie împiedicată.
Mai târziu câteva  zile, mormântul a fost găsit gol. Ucenicii săi  au vestit în toată provincia, ca Iisus s-a  sculat dintre morți cum prezisese el.
Îmi mai  rămăsese numai această datorie, ca să fac  cunoscut împăratului această întâmplare  dezgustătoare și neobișnuită. Chiar în noaptea  aceea, ce a urmat catastrofei neașteptate am  început a face acest raport și, de către ziuă,  s-a auzit un sunet de pe Calvar, intonând aria  Dianei, care a venit la urechile  mele!…
Aruncându-mi privirea spre poarta  Cezarului, am văzut apropiindu-se o trupa de  soldați și am auzit sunetul trâmbiței care  intona marșul Cezarului. Erau întăririle care mi  se făgăduiseră, cele doua mii de ostași aleși,  și pentru a grăbi sosirea lor, au călătorit  toată noaptea.
A fost  hotărât de soartă!… am strigat eu cu amărăciune  și frecându-mi palmele, ca marea nelegiuire să  fie îndeplinită, și ca pentru scopul de a  împiedica răscoala de ieri, trupele de ostași să sosească astăzi!!!… Soartă cruda, cum îți bați  joc de soarta muritorilor!
Era  prea adevărat ce a strigat Nazarineanul de pe  cruce: „S-a sfârșit”.
Acesta  este cuprinsul raportului și rămân al Majestății  Voastre supus, cu respect și  smerenie.
Guvernatorul PONŢIU  PILAT
Făcut  în Ierusalim în a XXVIII-a zi a lunii  Martie,

Anul  4147 de la  creațiune

 PassionOTChrist_154Pyxurz1-1024x769

Leave a comment