POEZIA

Ce e poezia? „Înger palid cu priviri curate/ Voluptuos joc cu icoane și cu glasuri tremurate/ Strai de purpură și aur peste țărâna cea grea”, la Eminescu, „jurnalul unui animal marin care trăiește pe uscat și ar vrea să zboare”, la Carl Sandburg, poezia rămâne poezie, indiferent de poeți. E alt anotimp, e primăvară, e prima zi de primăvară, primăvara poeților.

Poezia e acolo unde se termină tot și începe tot. Poezia este Crezul celui care crede în poezie. „E ușor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune/ Înșirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune”, e iar Eminescu. Poate că poezia la români e Eminescu. Ideea de Eminescu.

Poezia e ușoară pentru că e grea.

Poezia nu trebuie luată în deșert.

Poezia nu e competiție. Nu se trezește la bătrânețe.

Poezia e veșnic tânără.

Îndemnul de-a scrie poezie e bumerang, lipsit de recunoștință. Poetul „făcut”, nu „născut” uită. Creatorii sunt orgolioși. Poezia nu are asemenea trăsături.

Poezia toarce în inimile noastre. E respirare, e gramul de viață, fără de care ne-am stinge mai degrabă.

Cine nu iubește poezia, nu iubește nimic și pe nimeni. E sărac și gol.

Copilăria poeziei și gravitatea poeziei, adevărul poeziei și frumusețea poeziei se rostogolesc zi și noapte peste pământul poeziei.

Poezia e continent de rezervă, e anotimp de trecere, e dor de nimic și de nicăieri, e murmur de chemare, de așteptare, de îngânare, e ritual zilnic, ca mișcarea.

Nu toate sunt poezie, dar poezie e în toate.

Poezia înseamnă „cuvinte potrivite”, după Arghezi, „necuvintele”, după Nichita Stănescu.

De ziua ei, să ne gândim la poezie ca la o ființă dragă, căreia i-am făcut rău sau bine, să o iubim, să o iertăm, ca să ne iubească și ca să ne ierte.

ELENA M. CÎMPAN 

Leave a comment