23/07/2017

POEZIA

Ce e poezia? „Înger palid cu priviri curate/ Voluptuos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate/ Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”, la Eminescu, „jurnalul unui animal marin care trăieşte pe uscat şi ar vrea să zboare”, la Carl Sandburg, poezia rămâne poezie, indiferent de poeţi. E alt anotimp, e primăvară, e prima zi de primăvară, primăvara poeţilor.

Poezia e acolo unde se termină tot şi începe tot. Poezia este Crezul celui care crede în poezie. „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune/ Înşirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune”, e iar Eminescu. Poate că poezia la români e Eminescu. Ideea de Eminescu.

Poezia e uşoară pentru că e grea.

Poezia nu trebuie luată în deşert.

Poezia nu e competiţie. Nu se trezeşte la bătrâneţe.

Poezia e veşnic tânără.

Îndemnul de-a scrie poezie e bumerang, lipsit de recunoştinţă. Poetul „făcut”, nu „născut” uită. Creatorii sunt orgolioşi. Poezia nu are asemenea trăsături.

Poezia toarce în inimile noastre. E respirare, e gramul de viaţă, fără de care ne-am stinge mai degrabă.

Cine nu iubeşte poezia, nu iubeşte nimic şi pe nimeni. E sărac şi gol.

Copilăria poeziei şi gravitatea poeziei, adevărul poeziei şi frumuseţea poeziei se rostogolesc zi şi noapte peste pământul poeziei.

Poezia e continent de rezervă, e anotimp de trecere, e dor de nimic şi de nicăieri, e murmur de chemare, de aşteptare, de îngânare, e ritual zilnic, ca mişcarea.

Nu toate sunt poezie, dar poezie e în toate.

Poezia înseamnă „cuvinte potrivite”, după Arghezi, „necuvintele”, după Nichita Stănescu.

De ziua ei, să ne gândim la poezie ca la o fiinţă dragă, căreia i-am făcut rău sau bine, să o iubim, să o iertăm, ca să ne iubească şi ca să ne ierte.

ELENA M. CÎMPAN