28/06/2017

POEZIA RELIGIOASĂ, AZI

Dezbaterea pe tema poeziei religioase, care/ dacă se mai scrie azi, la modul general sau sporadic, în opere sau în fragmente de operă, constituie provocarea pentru membrii Societăţii Scriitorilor Bistriţeni „Conexiuni”, la întâlnirea din 10 aprilie 2017, de la Palatul Culturii din Bistriţa.

De la poezia din biserică, poezia scrisă de oameni ai bisericii, cu rol de învăţătură, precum pe vremea lui Varlaam sau Dosoftei, şi până la biserica din poezia modernă, ca sfinţenie a celor scrise şi pătimite, există un drum întortocheat, despre care se pot emite păreri diverse, contradictorii.

Aflându-ne în aşteptarea unui moment de aducere aminte asupra Învierii, suntem mai sensibili, mai deschişi cu ceea ce gândim, vorbim şi scriem.

De aceea, o astfel de temă poate aduce rodnicie şi armonie în Societatea noastră, pentru că şi prin cuvânt se produc minuni. Înţelegerea aspectului de religiozitate în ceea ce priveşte textul scris reprezintă o etapă a maturităţii de creaţie.

Totodată, lansarea de carte, prilejuită de apariţia volumului „Şi toamna înfloresc trandafirii”, scris de energo-bio-terapeutul Alexandru Dumitru Bar, din Bistriţa, reprezintă un al doilea punct de atracţie al evenimentului apropiat. Poeziile domnului Bar se înscriu unei poetici venită din afară, cu distanţa corespunzătoare faţă de elementele specifice unei astfel de lumi şi, de aceea, poate, surprind şi devin convingătoare.

Într-o primăvară a dezgheţului, a înverzirii, a înfloririi şi a însoritului timp, să ne însoţim la următoarele „Conexiuni”, cu gând curat, pentru ca inspiraţia să ne însoţească şi ea, la rându-i.

ELENA M. CÎMPAN

POEZIA, STRIGĂT PE DINĂUNTRU

Pornind de la lucrarea pictorului Edvard Munch, considerat un manifest al curentului expresionist în artă, aflată şi pe coperta întâi a cărţii de poezie cu acelaşi titlu, „Strigătul”, de David Dorian, Editura Charmides, 2017, poetul declară încă de la început o afinitate pe care o resimte faţă de singurătate, aşa cum a făcut şi în cazul personajului Tristan, de care s-a simţit atras şi cu care s-a asemănat în alte cărţi.

Citind cartea lui David Dorian, am regăsit imagini transpuse în versuri, culese din însorita Sicilia sau din inepuizabila Elada. Aş spune că „Strigătul” este unul târziu, al ecoului ajuns la coacere, al unor urme ce au săpat  până au dat de forma poeziei. Şi aici, poetul scrie o poezie ca o proză sensibilă şi lirică, intitulându-şi grupajul „Poveşti adevărate”.

De la o călătorie, rămasă în amintire, cu semne care nu se şterg, trecând zi de zi pe stradă, realizând alte şi alte drumuri, ca un ritual, înţelegând detaliile cu un ochi atent şi întors mereu spre sine, David Dorian, „poetul de la bibliotecă”, se defineşte a fi un adept al metaforei şi al imaginii artistice, pe care le amestecă maestru, aşa cum cărţile pe un raft îşi schimbă locul din când în când, cele noi în faţa celor vechi, apoi clasici alături de moderni, în ideea de împrospătare cu aceleaşi elemente.

Prospeţime se degajă şi din poeziile lui David Dorian. Din şi prin cuvinte. Bogate, bine alese, numite „snopi de cuvinte”. Singurătatea, iubirea, fericirea, ruginirea sunt stări care îl cuprind pe poet, atât cât să scrie o poezie de neuitat. La început, aflat în „Călătorie”, simţurile deţin controlul în perceperea noului, ca pe un destin: „Ceea ce simt e o stradă dimineaţa, pe care trece ea (…), în Sicilia/ la Taormina, când ne închipuiam că am fi poeţi celebri/ (…) Noi, vechi poeţi, apreciam priveliştea incendiară;/ nicidecum a vulcanului Etna, profilat în zarea de smalţ şi/ ceramică” sau „Pe Acropole, în cuşca zeilor, amarnic/ măsuram Atena aşternută la tălpi./ Şi marea, ochi depărtat, clipind/ din pleoape de var.” Din „chicoteala singurătăţii”, poetul extrage, ca un admirator de frumos, doar liniile esenţiale, îndepărtând „reprezentări în graffiti”, adulmecând simplitatea de veacuri, ce îl atrage, ca în „Pastel”: „Soarele cade oblic peste casa bătrânului mandarin ce doarme / pe un pat de scânduri./ (…) Toamna e ca mierea sălbatică”…  Iubirea e printre picături, e ceea ce umple golul, „Trup ce se ia singur în braţe, se caută/ în poduri cu ploi leoarcă de amintiri”, „îmbrăţişări fără braţe, sărutări fără buze”. În cele din urmă, poetul  desluşeşte mesajul: „abia acum înţeleg Strigătul, tabloul lui/ Munch: mumia ţipă în sine…/ Pe stada aglomerată/ trec femei, mulţimi de femei; îţi seamănă/ ca două picături de whisky” şi „Când ne trezim singuri bem şi cântăm: aleluiah!/ Strângem la piept iubita de singurătate.” Singurătatea e „încăpătoare” şi până la fericire mai e un pas: „cum să-mi explic fericirea  ce mă inundă/ ca şi cum aş călători sub ape,/ aş merge la nesfârşit luminând abisuri.” În atmosfera creată, „Singurătatea se roagă duminica pe străzi” şi „În iarbă furnicile construiesc/ cimitire”, pe când „înserarea înfloreşte chipurile”. Din umbră, pândeşte sfârşitul, numit la David Dorian „ruginire”, cu un termen din materie, absolut filosofic. Îl găsim aici pe Zeul Pann, iar şi iară, măcinând gândurile poeţilor: „”Sub umbra verde-adormitoare/ a nucului îţi pleci chipul săpat de pâraie, (…) Ce aer nostalgic vieţuieşte acolo/ în lumea neaerului, ce vaier!// Bătăile inimii,/ ce clopote de meduze!” David Dorian simte la fel de bine degradarea, precum înflorirea. Şi anunţă, din timp, prin veştile sale poetice: „Un aer vechi a putrezit în piept./ În singurătatea oraşului,/ ploi ruginite”, „Ţi-s ochii toamne prin care îngerii ruginesc” şi într-o arheologie a poetului se descoperă „cioburi de lună”, când „Lumina iernii/ sfârâie/ la sânul/ unei/ călugăriţe.”

Poezii, precum „Vals”, ce se adună în „Să cânte muzica: vals, vals, vals/ în braţele singurătăţii” şi „Sufletul”, cu trimiteri la o exegeză proprie,  „Îmi pregătesc coborârea în iad./ Iadul e o cârciumioară, la ferestre muşcate, (…) Sufletul, o zăpadă murdară”, rotunjesc universul poetic al lui David Dorian, făcându-l un şaizecist, care scrie poezie ca un optzecist. ELENA M. CÎMPAN 

O VESTE BUNĂ PENTRU ROMÂNIA!

Pentru prima oara in istoria Statelor Unite, Presedintele celei mai puternice natiuni ia o decizie istorica in ceea ce priveste Romania: a numit un roman in pozitia de Ambasador al USA la Bucuresti.

Este vorba despre romanca Joanna Paulson din New York, sotia miliardarului Paulson, o familie extrem de apropiata de familia Trump si unii dintre cei mai infocati sustinatori si sponsori din campania electorala.
In sfirsit, Romania are parte de un Ambasador care cunoaste Romania si ii iubeste pe romani. Joanna Paulson este o femeie extrem de implicata in activitati caritabile in ultimii 15 ani.Daca va amintiti, atunci cind am fost la Washington la inaugurarea Presedintelui Americii, impreuna cu prietenii mei din New York si Florida, Billy, Dr. Savescu, Sebastiano Vicento, Constantin Rauta si Nello Balan, v-am marturisit ca preocuparea noastra era cit de importanta este Romania pentru Trump, in conditiile in care Romania a sustinut-o pe Hillary Clinton. Cu exceptia NASUL TV !

Chiar ne gindeam ce vis frumos ar fi ca Trump sa trimita, in sfirsit, un Ambasador care sa iubeasca Romania si sa o ajute ! Dar nu visam ca acest Ambasador sa fie nascut in Romania.
In sfirsit, as putea spune ca lui Trump chiar ii pasa de Romania, din moment ce o trimite pe Joanna.Stiind bine ca Nelu Balan, „nasul” celebrului restaurant NELLO din Manhattan, este si nasul fetitei lui Joanna, l-am sunat sa il intreb despre aceasta decizie istorica.

Iata ce mi-a spus Nello : ” Joanna este o femeie de succes, inteligenta, frumoasa si un adevarat patriot. Isi iubeste tara si ii iubeste pe romani. Este bogata si a cheltuit sute de milioane de dolari in activitati de caritate. Este o persoana incoruptibila si nu vine in Romania decit pentru a-si ajuta tara de origine. E un moment de mare fericire pentru Romania, pentru romanii din America si din tara. Romania merita de mult o asemenea onoare din partea unui Presedinte al Statelor Unite ! Sint foarte fericit!”

Doamne ajuta !