POEZIA, STRIGĂT PE DINĂUNTRU

Pornind de la lucrarea pictorului Edvard Munch, considerat un manifest al curentului expresionist în artă, aflată și pe coperta întâi a cărții de poezie cu același titlu, „Strigătul”, de David Dorian, Editura Charmides, 2017, poetul declară încă de la început o afinitate pe care o resimte față de singurătate, așa cum a făcut și în cazul personajului Tristan, de care s-a simțit atras și cu care s-a asemănat în alte cărți.

Citind cartea lui David Dorian, am regăsit imagini transpuse în versuri, culese din însorita Sicilia sau din inepuizabila Elada. Aș spune că „Strigătul” este unul târziu, al ecoului ajuns la coacere, al unor urme ce au săpat  până au dat de forma poeziei. Și aici, poetul scrie o poezie ca o proză sensibilă și lirică, intitulându-și grupajul „Povești adevărate”.

De la o călătorie, rămasă în amintire, cu semne care nu se șterg, trecând zi de zi pe stradă, realizând alte și alte drumuri, ca un ritual, înțelegând detaliile cu un ochi atent și întors mereu spre sine, David Dorian, „poetul de la bibliotecă”, se definește a fi un adept al metaforei și al imaginii artistice, pe care le amestecă maestru, așa cum cărțile pe un raft își schimbă locul din când în când, cele noi în fața celor vechi, apoi clasici alături de moderni, în ideea de împrospătare cu aceleași elemente.

Prospețime se degajă și din poeziile lui David Dorian. Din și prin cuvinte. Bogate, bine alese, numite „snopi de cuvinte”. Singurătatea, iubirea, fericirea, ruginirea sunt stări care îl cuprind pe poet, atât cât să scrie o poezie de neuitat. La început, aflat în „Călătorie”, simțurile dețin controlul în perceperea noului, ca pe un destin: „Ceea ce simt e o stradă dimineața, pe care trece ea (…), în Sicilia/ la Taormina, când ne închipuiam că am fi poeți celebri/ (…) Noi, vechi poeți, apreciam priveliștea incendiară;/ nicidecum a vulcanului Etna, profilat în zarea de smalț și/ ceramică” sau „Pe Acropole, în cușca zeilor, amarnic/ măsuram Atena așternută la tălpi./ Și marea, ochi depărtat, clipind/ din pleoape de var.” Din „chicoteala singurătății”, poetul extrage, ca un admirator de frumos, doar liniile esențiale, îndepărtând „reprezentări în graffiti”, adulmecând simplitatea de veacuri, ce îl atrage, ca în „Pastel”: „Soarele cade oblic peste casa bătrânului mandarin ce doarme / pe un pat de scânduri./ (…) Toamna e ca mierea sălbatic㔅  Iubirea e printre picături, e ceea ce umple golul, „Trup ce se ia singur în brațe, se caută/ în poduri cu ploi leoarcă de amintiri”, „îmbrățișări fără brațe, sărutări fără buze”. În cele din urmă, poetul  deslușește mesajul: „abia acum înțeleg Strigătul, tabloul lui/ Munch: mumia țipă în sine…/ Pe stada aglomerată/ trec femei, mulțimi de femei; îți seamănă/ ca două picături de whisky” și „Când ne trezim singuri bem și cântăm: aleluiah!/ Strângem la piept iubita de singurătate.” Singurătatea e „încăpătoare” și până la fericire mai e un pas: „cum să-mi explic fericirea  ce mă inundă/ ca și cum aș călători sub ape,/ aș merge la nesfârșit luminând abisuri.” În atmosfera creată, „Singurătatea se roagă duminica pe străzi” și „În iarbă furnicile construiesc/ cimitire”, pe când „înserarea înflorește chipurile”. Din umbră, pândește sfârșitul, numit la David Dorian „ruginire”, cu un termen din materie, absolut filosofic. Îl găsim aici pe Zeul Pann, iar și iară, măcinând gândurile poeților: „”Sub umbra verde-adormitoare/ a nucului îți pleci chipul săpat de pâraie, (…) Ce aer nostalgic viețuiește acolo/ în lumea neaerului, ce vaier!// Bătăile inimii,/ ce clopote de meduze!” David Dorian simte la fel de bine degradarea, precum înflorirea. Și anunță, din timp, prin veștile sale poetice: „Un aer vechi a putrezit în piept./ În singurătatea orașului,/ ploi ruginite”, „Å¢i-s ochii toamne prin care îngerii ruginesc” și într-o arheologie a poetului se descoperă „cioburi de lună”, când „Lumina iernii/ sfârâie/ la sânul/ unei/ călugărițe.”

Poezii, precum „Vals”, ce se adună în „Să cânte muzica: vals, vals, vals/ în brațele singurătății” și „Sufletul”, cu trimiteri la o exegeză proprie,  „Îmi pregătesc coborârea în iad./ Iadul e o cârciumioară, la ferestre mușcate, (…) Sufletul, o zăpadă murdară”, rotunjesc universul poetic al lui David Dorian, făcându-l un șaizecist, care scrie poezie ca un optzecist. ELENA M. CÎMPAN 

Leave a comment