26/09/2017

ZILELE OPEREI ”CONSTANTIN PAVEL”, EDIȚIA A VIII-A

Centrul Cultural Municipal ”George Coșbuc” organizează în 20 și 21 mai, la Palatul Culturii din Bistrița, Zilele Operei ”Constantin Pavel”, ediția a VIII-a.

Sâmbătă 20 mai, ora 19.00, va avea loc un concert extraordinar Traffic Strings, cu participarea sopranei Adriana Gheorghișor și baritonului Constantin Alexandru.

Prețul unui bilet: 15 lei.

Duminică 21 mai, ora 19.00: ”Bărbierul din Sevilla” de Gioachino Rossini”, cu Orchestra și Corul Operei din Brașov, dirijor Bogdan Botezatu (Craiova). În distribuție, Daniel Pop, Diana Țugui, Florin Ormenișan, Ioan Cherata, Daniel Mateianu, Noemi Modra, Mihaela Popa.

Prețul unui bilet: 15 lei.

CARTEA VREMURILOR APUSE

Pentru a nu lăsa uitării gânduri, evenimente, amintiri şi trăiri de mai demult, Victor Ştir a scris recent cartea „Pajiştea mânzului de cristal”, Editura StudIS, Iaşi, 2016. Dacă se vorbeşte despre o actualitate a textului, aceasta nu se întâlneşte în paginile acestui roman, „ritmuri de iarnă”, cum este subintitulat încă de la bun început. Victor Ştir imaginează chiar o asemănare între un tablou cu o pajişte pe care stă şi paşte liniştit un mânz şi o cuprindere de spaţiu alb în care urmează a se scrie cartea, povestea cu toată îndrăzneala specifică unei asemenea creaţii.

Atenţionarea asupra cheii de lectură soseşte încă de la început, când se spune că acţiunea romanului se petrece într-o ţară imaginară, Ionia, unde oraşele se numesc Ionia şi toate personajele poartă numele Ion şi Ioana. Inventivă această abordare strict scriitoricească, dezminţindu-se imediat perspectiva fictivă, de poveste, prin prezentarea „la cald”, încă, a realităţii dinainte de ’89, ca o temă ce mai atrage cititori cunoscători sau necunoscători ai acelor vremuri.

Romanul lui Victor Ştir e o poveste formată din mai multe poveşti, desprinse din epoci diferite, mergând până departe, cu mărturisiri ale bunicilor şi străbunicilor, preluate de urechile unui urmaş atent şi pasionat de istorii. Relatat succesiv la persoanele întâi şi a treia, ca într-un joc dintre martor şi interpret, romanul capătă astfel prospeţime şi ţine trează lectura de la un capăt la celălalt. De fapt, este vorba despre o arhitectură propusă a fi respectată, în toată desfăşurarea de construcţie a textului. Doar că mulţimea de informaţii, de amintiri şi trăiri, ce vin parcă toate deodată, îl fac pe narator să abandoneze uneori planul şi să lase lucrurile/ rândurile să se mai aşeze şi singure, într-o logică a lor, ce scapă de sub controlul nemijlocit al scriitorului. Este bine, este rău?!… În orice caz, este un experiment la care este supus cititorul, invitat de a călători în timp, împreună cu faptele cărţii.

Tentaţia unui roman scris de un poet are totdeauna unele precauţii. Dintre acestea ar fi căutarea poeziei din textul narativ. Şi există, desigur, cu prisosinţă: disponibilitatea de a descrie, de a compara, de a lăsa mesajul la jumătatea drumului: „Dimineaţa la ora cinci era ziuă şi păsărelele se hârjoneau în pomii care străjuiau blocurile lungi, cenuşii, pe lângă care plopii se ridicau ca nişte imenşi şerpi cu pielea zgrunţuroasă. Frunzele tremurau mişcate de o boare secretă, venind de sus, învăluind crengile ca o ceaţă discretă, dar cu destulă putere.” Aşa începe cartea, ca o introducere liniştită, statică şi paşnică, numai bună de spus poveşti de altădată. Pe lângă poezia prezentă în carte, există şi puseuri de filosofie, tot specifice gânditorului de la… „Mesagerul”, ziar la care lucrează Victor Ştir. Cu trimiteri către realitatea imediată sau îndepărtată, ele asigură partea de meditaţii, destul de bine reprezentată şi ea în carte: „Cine poate şti mecanismele creierului? Unii spun că gândirea curge prin noi, alţii că efectiv noi am produce-o. Fără a şti cum.” Lucrurile se complică printr-o serie de episoade care intervin în discursul aşa-dorit organizat al scriitorului. Se găsesc în cartea aceasta o mulţime de ingrediente din reţetarul de alcătuire a unei opere, încât nu e prea străină ideea cum că din fiecare s-ar mai fi putut naşte o carte, ca un fascicul de raze. Referirea priveşte, de exemplu, situaţia în care la baza unui text stă un manuscris găsit, la care se face referire. Aici este vorba despre „Monadologia”, o lucrare împrumutată de la un filosof ce încerca să scrie un eseu despre lumină şi ochi. Apoi, viaţa din istoria comunistă este o altă sursă de investigaţie romanescă, cu biroul de partid, Europa liberă, Radio şanţ, raţia alimentară.

Peste toate aceste fragmente de roman în roman, imaginea bunicului deţine un loc important şi privilegiat, ca un fel de girant al sensibilităţii scriitorului: „bunicul meu pe care îl iubeam mai mult decât pe oricare alt om din lume”.

Dincolo de mărturii ale vremurilor ce au fost, „Pajiştea mânzului de cristal” oferă şi imaginea unui personaj, nebun, ca toată nebunia în care a trăit, şi din care multe au fost înţelese, şi mai multe au rămas ne-înţelese, într-o înţelepciune simplă, de multe ori nerostită.

Romanul de acum al lui Victor Ştir este o creaţie de maturitate, ce are în centru destinul unui personaj, dar care excelează prin suficiente stări de meditaţie generate de un timp în care literatura, ca multe alte lucruri, nu era la liber şi nu se putea scrie orice. Frumosul şi metaforicul titlu, „Pajiştea mânzului de cristal” , concurează la o imagine a însăşi ideii de literatură.

ELENA M. CÎMPAN 

TRADUCERI ŞI MEDITAŢII

Veronica Ştir, o cunoscută traducătoare din limba franceză, a finalizat într-o carte, la Editura StudIS din Iaşi, 2016,  cele „Cinci meditaţii asupra existenţei” ale lui Nikolai Berdiaev, după varianta Irénei Vildé-Lot, apărută la Fernand Aubier, L’Edition Montaigne, Paris, 1936.

Nikolai Berdiaev, reprezentant al existenţialismului, este filosof rus, preocupat de filosofia religiei, care a trăit între anii 1874 şi 1948. În cele cinci ample meditaţii, Berdiaev vorbeşte despre singurătate, societate şi comunicare, despre condiţia filosofului, „tragică, aproape toată lumea este împotriva lui”, despre lecturi şi învăţături, cu note grăitoare din filosofi de marcă, Hartmann, Nietzsche, Husserl, Jaspers, Kierkegaard, într-o aleasă horă de termeni şi concepte, de afirmaţii şi îndoieli, de porţi deschise din una în alta, ca un fir al trăirii înţelese.

Prima meditaţie, „Situaţia tragică a filosofului şi sarcinile filosofiei”, porneşte de la conflictul dintre filosofie şi religie, de-a lungul istoriei, prezentând idei potrivit cărora „filosofia s-a împrospătat întotdeauna din surse religioase” şi „creştinismul s-a introdus în însăşi intimitatea gândirii şi a transformat toată problematica”, pentru a lămuri ce este filosofia personală, subiectivă, şi cea impersonală, obiectivă.

A doua meditaţie, „Subiectul şi obiectivitatea”, oferă informaţii despre teoria cunoaşterii, construită pe opoziţia dintre subiect şi obiect, cu trimiteri la Fichte, Hegel, Luther. Berdiaev susţine că „experienţa existenţială este anterioară cunoaşterii”, că „termenul de existenţă este preferat celui de viaţă, pentru că viaţa este o categorie biologică, în timp ce existenţa este o categorie ontologică” şi că „a exista înseamnă a locui în sine, în lume, a fi aruncat într-o lume biologică şi socială”.

Meditaţia a treia, „Eul, singurătatea, societatea”, aduce în discuţie punctul de la care pleacă filosofia: „Filosofia pleacă de la eu, nu de la obiect: ea se naşte cu îndoiala asupra obiectului”, „eul e primitiv”,  Descartes pretindea că-l deduce pe eu din gândire „Je pense, donc je suis!” ( „Cogito, ergo sum!”), dar în realitate nu pentru gândire exist, ci gândesc pentru că exist. Apoi, aflăm că „orice eu seamănă cu altul în calitate de eu pur; dar fiecare nu este unul decât în ceea ce-l deosebeşte de celelalte”. Problema singurătăţii este privită ca un fenomen social: „ea presupune întotdeauna conştiinţa unei conexiuni cu celălalt. (…) Ceea ce rămâne să ne întrebăm este dacă această singurătate este definitivă şi eternă sau dacă nu e decât un moment în destinul omului, al lumii, al lui Dumnezeu.”

A patra meditaţie, „Răul timpului, schimbarea şi eternitatea”, se ocupă de timp, ca problemă fundamentală a existenţei umane. Timp obiectiv şi subiectiv, trecut, prezent şi viitor, timp pierdut, regăsit, ucigaş, salvator, sunt feţe ale acelui timp, pe care credem că îl avem dat, ca un destin. Timpul şi sfârşitul, timpul şi infinitul, clipa, teoria relativităţii, sunt dimensiuni de bază pe care Berdiaev şi le ia aliat în demersul său filosofic existenţialist.

Ultima meditaţie din carte, a cincea, „Persoana, societatea şi comuniunea”, tratează legăturile persoanei cu eul, cu individul, cu lucrul şi cu obiectul, ca un păienjeniş de categorii existenţiale, în căutarea unui sens definitiv. Dar sensul filosofiei este ca sensul vieţii. Se cere doar trăit. Pledoaria pentru comuniune înseamnă apropierea de Dumnezeu. Şi Berdiaev încheie apoteotic: „Feuerbach… voia să treacă de la ideea de Dumnezeu la ideea de om. Apoi Nietzsche … a vrut să treacă de la ideea de om la ideea de supraom. (… ) În prezent trebuie să înţelegem într-un fel nou că a trece la om înseamnă a trece la Dumnezeu.”

Dacă ne gândim că „meditaţiile” lui Berdiaev au apărut la Paris în 1936 şi ele rămân valabile azi, la aproape 100 de ani trecuţi, atunci este uşor de recunoscut esenţa filosofiei existenţialiste.

Cum traducerea este o activitate de cuvinte, este o înflorire de sensuri şi imagini noi, un caleidoscop redimensionat cu fiecare privire, traducătorul este cel care trebuie să aleagă varianta  potrivită aspectului nou, pe care îl îmbracă  o operă. Cu siguranţă, la capătul unei munci îndelungi, Veronica Ştir se re-găseşte în dualitatea creator- traducător, ca un binom dătător de lumină.

ELENA M. CÎMPAN

CE SĂ FACI DUMINICA ÎN ORAŞUL ACESTA?

Ce să faci duminica în oraşul acesta,

Când apa de la duşuri se porneşte

Înainte de mersul la biserică,

De parcă ar trebui să ajungă

Pentru o corabie a lui Noe,

Când oamenii vin acasă la prânz

Cu o pâine în mână, de model,

Şi merg drept ca un fotomodel,

Când câinii şi copiii sunt scoşi la plimbare,

În mod egal, pe aleile parcului,

Cât să măsoare, ca pe o hârtie milimetrică,

La desen tehnic, lungimea, lăţimea şi înălţimea

Unei după – amieze pierdute,

Şi când nunţile stau la pândă,

După obicei, ca un echipaj cu radar;

Ce să faci în oraşul acesta

Să nu fii penibil

Cu cărţile nescrise la tine?… 

E.M.C.

PRECIZĂRI PENTRU ÎNTÂLNIREA DIN 10 MAI, ORA 18.00, SALA “CONEXIUNI”

Obişnuiţi deja cu ziua şi ora Conexiunilor, vă invit ca pentru ediţia de mai să ne îndreptăm atenţia către literatura contemporană – poezie, proză scurtă, schiţă, roman – din perspectivă geografică, dar nu doar “extrasă” din părţi ale României, ci şi din alte zone ale Pământului, cum ar fi Europa faţă în faţă cu America sau Asia, cu  diferite abordări literare, feluri de a vedea lucrurile.

Pe scurt, să ne gândim la diversitatea de cărţi. Pornind, poate, de la marcantul punct al Zilei Europei, care nu trebuie să aibă doar un caracter politic, economic, financiar. Europa a dat şi dă în continuare texte frumoase. Vă propun să ne gândim şi să găsim argumente pentru scrisul prezent. Din “literatura universală” de la şcoală şi cea prezentă în reviste.
Totodată, suntem mai aproape de Blaga în aceste zile. Să încercăm o actualizare a poetului/ filosofului din Lancrăm.
Sunt convinsă că veţi fi plini de idei, ca de fiecare dată, şi timpul va trece prea repede pentru tot ce vom avea a ne spune.
Într-un fel, mă bucur de bogăţia de mesaje care se rostesc la “Conexiuni”. Înseamnă că nu ne întâlnim degeaba.
Aştept veşti despre noi apariţii editoriale ale membrilor “Conexiuni”. Anunţuri de lansări.
Nu uitaţi să trimiteţi materiale pentru revista “Conexiuni literare” ( numărul 2, pentru că numărul 1 este definitivat).
Sper că veţi participa în număr cât mai mare la Întălnirile “Conexiuni” din 10 mai 2017.
Până atunci, vă doresc Macedonski şi “liliacul înflorit”!
Elena M. Cîmpan
Preşedinta Societăţii Scriitorilor Bistriţeni “Conexiuni” 
 PRECIZĂRI PENTRU ÎNTÂLNIREA DIN 10 MAI, ORA 18.00, SALA

CONCERT EXTRAORDINAR ÎN 6 MAI LA BISTRIȚA!

Orchestra de cameră „Franz Liszt” a fost fondată în anul 1963 de către foştii studenţi ai Academiei de Muzică „Franz Liszt” din Budapesta.

Repertoriul său variază de la Monteverdi până la muzica unor compozitori contemporani.

János Rolla, unul dintre valoroşii violonişti maghiari, a fost dirijorul / concert maestrul orchestrei încă de la începuturi.

Orchestra a efectuat / are în palmares peste 200 de înregistrări sub sigla Hungaroton, şi alte câteva discuri înregistrate sub sigla / pentru CBS, Teldec, EMI, Erato, Denon şi Sony Classical.

De asemenea, orchestra a primit trei premii Grand Prix ale Academiei Franceze de Discuri din Paris, inclusiv unul pentru înregistrări cu „cantatele” lui Handel şi unul pentru „motetele” lui Vivaldi, primind totodată şi numeroase premii „Record of the Year” în Ungaria.

Orchestra prezintă anual 30-35 de concerte în ţară, dar efectuează şi numeroase turnee în Europa, în Statele Unite şi în Japonia şi a participat / a fost prezentă la festivaluri importante precum cele din Besançon, Edinburgh, Bath, Flanders, Helsinki, Lucerne, Montreaux şi Salzburg.

Orchestra a colaborat cu mai mulţi instrumentişti remarcabili, dintre care îi amintim pe Jean-Pierre Rampal, Maurice André, Martha Argerich, Mstislav Rostropovich, Henryk Szeryng, Yehudi Menuhin şi Isaac Stern.