Categories
Cultura

PATRU NUME PENTRU ANSAMBLUL FOLCLORIC PROFESIONIST ”CUNUNA DE PE SOMEȘ”

Începând cu anul 2017, Ansamblul „Cununa de pe Someș” a devenit profesionist, gir al calității artiștilor ce de 45 de ani au prezentat pe scenele naționale și internaționale momente de înaltă virtuozitate, prilej pentru publicul spectator de a se întâlni cu tradițiile, obiceiurile, portul și dansul popular, nu doar din Bistrița-Năsăud ci din întreg arealul românesc Dansatorii, soliștii vocali și orchestra oglindesc frumusețea vetrei străbune în fiecare cântec, joc, dar și prin portul străbun, toate altoite pe autenticitate, ce se întorc, fremătând de înțelesuri, spre publicul care se bucură de fiecare dată când bistrițenii evoluează pe scenă. „Cununa de pe Someș” este unul dintre cele mai valoroase ansambluri din țară, dar și din Europa, trofeele obținute de-a lungul anilor arătându-ne că sunt cu adevărat ambasadorii spiritului bistrițean, lecuind suflete și ținând lacrima de bucurie în cumpănă pentru sute de mii de spectatori în fața cărora a evoluat de-a lungul timpului. În urma concursului dat în fața unei comisii de specialitate, Ionela Toma, Anamaria Marti, Elisabeta Buzu și Bogdan Berbecar sunt tinerii soliști angajați care vor evolua, de acum, alături de cunoscuții Petre Petruse și Marioara Sighiartău, sub sigla profesionistă a „Cununii de pe Someș”. Din comisia de concurs au făcut parte oameni avizați, amintind aici pe etnomuzicologul Gelu Furdui, artistul profesionist Dorina Oprea, maestrul coregraf Jozsef Molnar din Mureș, prof. univ. Mircea Câmpeanu de la Centrul Creației Cluj, dirijorul Dorel Rohian de la Ansamblul „Mărțișorul” și Silvestru Peteac, doctor în coreologie. „Dorim să schimbăm concepția în ceea ce înseamnă un ansamblu profesionist pentru că nu vom avea în repertoriu doar dansuri populare, ci și dansuri de societate și moderne, iar concepția coregrafică va avea o nouă viziune. Chiar dacă va dura un an până când ne vom pregăti așa cum trebuie, vom ieși în fața publicului cu noul ansamblu doar atunci când lucrurile vor fi ca la carte. Îmi doresc ca după acest concurs, și după pregătire asiduă, când vom urca pe scenă în fața publicului, să putem spune că la Bistrița avem unul dintre cele mai frumoase ansambluri profesioniste din țară”, ne-a declarat managerul instituției, Dorel Cosma.

Menuț Maximinian

Categories
Cultura

MONOLOG DEDUS

Pe scena Palatului Culturii din Bistrița, de Ziua Teatrului în lume, actorul Dorel Vișan, „senatorul melcilor”, a susținut un spectacol, ponind de la poezii de Mihai Eminescu, acompaniat de un pian, pe ale cărui clape se simțeau acordurile lirei, cu fiecare clapă, ca o silabă.

Prilej de a spune adevăruri la care a ajuns în timp, actorul s-a identificat cu gândirea poetului și a comentat conduite de viață, de învățătură, cu înțelepciune. Dacă intenția i-a fost de a-l aduce pe Eminescu mai aproape de genul dramatic, atunci a reușit. Și numai prin „Monologul lui Luca Arbore”, text ce făcea parte dintr-o serie de monologuri, pe care Eminescu și-a propus să le scrie, dar nu le-a mai finalizat și, de aceea, au rămas mai puțin cunoscute.

Este greu de transmis pe scenă idei. Scena care se bazează mai mult pe mișcare, pe dialog între personaje. Dorel Vișan a cântărit mult prin discursul lui, suficient ca să le înlocuiască pe acestea toate.

Poezia lui Eminescu a răsunat adânc, însoțită de trei sentimente, re-cunoscute de actor în toată gândirea poetului, sentimente cu care fiecare dintre noi se identifică în viață. Acestea sunt iubirea, ura și frica.

Prelungirea lui Eminescu, în timp, în teatru, este o încercare de a înțelege rosturi și o formă de permanentizare a unei stări de poezie eminesciană. Care la Bistrița există și este împrospătată cu fiecare eveniment frumos inspirat.   ELENA M. CÎMPAN 

Categories
Cultura

LA MULȚI ANI, CORNEL UDREA!

Întreg colectivul ”Palatului Culturii” Bistrița, împreună cu managerul, prof.dr. Dorel Cosma, urează scriitorului, umoristului și dramaturgului, Cornel Udrea, un sincer și călduros ”La mulți ani!”, multă sănătate și fericire, astăzi, la împlinirea frumoasei vârste de 70 de ani !

La mulți ani, maestre !    

Categories
Cultura

DOMNIȘOARA POGANY, UNUL DINTRE CELE MAI CELEBRE ȘI CUTEZĂTOARE PORTRETE ALE SECOLULUI XX

Domnișoara Pogany, cunoscută și sub numele francez Mademoiselle Pogány, este o statuie creată de Constantin Brâncuși în 1913, clasată în categoria „Tezaur” a Patrimoniului cultural național. Numele statuii provine de la pictorița maghiară Margit Pogány, pe care o cunoscuse în 1911. Tânăra i-a servit lui Brâncuși drept model în cele câteva luni cât i-a fost și iubită.

Brâncuși a creat cinci versiuni ale „Domnișoarei Pogany”, în decurs de 2 decenii: ghipsul inițial datează din anul 1912; el a fost urmat de execuții în marmură și bronz în anii 1913, 1919, 1931 și 1933.

  • „Domnișoara Pogany I” din anii 1912-1913 există într-o versiune de marmurăși 4 versiuni de bronz cu zona părului patinată. Una dintre aceste versiuni în bronz se găsește la Museum of Modern Art (MoMA) din New York.

Este socotită de critici drept unul dintre cele mai celebre și cutezătoare portrete ale secolului al XX-lea. Opera reprezintă o nouă concepție a portretului. Figura de o delicatețe extraordinară, cu ochi enormi ca de libelulă, este în același timp un portret și efigia unei frumuseți încărcate de mister. Asemănarea cu fotografia pictoriței Margit Pogany este frapantă. Aceasta a vizitat atelierul lui Brâncuși în 1910 sau 1911, iar după război s-a stabilit în Australia. „Domnișoara Pogany II” din 1919 este făcută din marmură cu vinișoare, fixată pe un soclu de piatră, care la rândul lui e așezat pe trei socluri de lemn. Se află la Muzeul de Artă Modernă din Paris.

  • „Domnișoara Pogany III” din 1931 este executată în marmură albă pe un soclu de calcar și lemn de stejar.] Este ultima variantă în marmură. Nici acum Brâncuși nu renunță la mâini, deși sunt sculptate într-un relief mai puțin adânc. Ochii dispar, fiind sugerați numai de arcada sprâncenelor. Portretul capătă o înfățișare mai nobilă, mai austeră. Dan Grigorescu scria: „…Ochii aduc aminte de ochii Precistelor zugrăvite pe vechi icoane de tradiție bizantină. Părul modelului este strâns deasupra grumazului într-un coc dublu spiralat, ca un fel de mere de aur, iar pe gâtul ce coboară prelung, mâinile, alungite ca doi lujeri, se odihnesc într-un gest caracteristic. De o individualitate unică, portretul, asemănător modelului, degajă într-adevăr o vrajă halucinantă.”
  • În fine, „Domnișoara Pogany IV” din 1933 este din bronz lustruit și are un soclu de piatră plasat pe un soclu de lemn. Este o versiune în bronz a variantei sculptate în 1919. Despre această operă Brâncuși spunea:[

„Probabil că pot să mă gândesc la o interpretare încă mai bună. Cine poate spune că o operă de artă e terminată?” „Domnișoara Pogany” I și III (din 1912 și respectiv 1931) se află la Philadelphia Museum of Art din Philadelphia, Pennsylvania, SUA.

Domnișoara Pogany de la Craiova O replică a sculpturii „Domnișoara Pogany” a lui Constantin Brâncuși se află la Muzeul de Artă din Craiova. Este o piesă controversată, realizată în anii 1950 în matrița lui Constantin Brâncuși, de către Octavian Moșescu, un fost ucenic al sculptorului.Piesa, turnată în bronz, valorează peste 2 milioane de euro. Lucian Dobârtă0323201708270817440328_1496566583708160_1486600206_n0323201708280017455247_1496566653708153_1352585651_o0323201708280817467812_1496566597041492_1742230708_n0323201708283617474554_1496566633708155_1253791864_n0323201708285617496310_1496566580374827_1116692761_n

Categories
Cultura

COPACUL

A nu vedea copacul din cauza pădurii și a nu vedea pădurea din cauza copacului… Două viziuni, două ipostaze, două atitudini, greșeli, perspective, metode, trucuri. Pierderea în detalii sau concentrarea pe un singur lucru. Expunerea esențialului sau găsirea de piedici până la el. Clarificarea, (i)luminarea sau obscurul, greul, nedefinitul.

Imaginea este asemănătoare cu desenul din covor sau covorul din jurul desenului. Cât este bine conturat și cât se pierde în decor. Cât se spune și cât se (sub)înțelege?

Mințile ne sunt diferite. Unii aleargă spre lucruri bine definite, le urmăresc cu interes, își construiesc monumentul, statuia propriilor idealuri, la care slujesc o viață. Alții, risipitori (în bine și în rău), răspândesc frumosul, pierd timpul cu lucruri aparent mărunte, și, puțin câte puțin, descompun statuia, nu fac decât să rupă câte o bucată, în timp ce echipa cealaltă adaugă material cât mai mult, pentru ca opera să fie cât mai vizibilă.

E diferența dintre cantitate și calitate, dintre material și spiritual, dintre agonisire și risipire. Supunere sau libertate? Frâu liber imaginației și creației sau absurdul respectat cu sfințenie? Cu umilință. Cu capul în jug până la (auto)distrugere.

Suntem fiecare un copac. O piramidă. Și, la un moment dat, în jur cresc alți copaci, de-o seamă sau diferiți, cu care suntem sau nu suntem de acord. Dar cu care ne aseamănă cei ce se uită la noi. „Nătărăii” ne întrec, așa cum credea Eminescu, și de-am fi „cu stea în frunte”.

Copacul e mai mereu singur. Și… „unde-i unul nu-i putere”, ca-n vremuri de unire. Dar grădina capătă frumusețe și rodnicie cu fiecare copac în parte. Datoria este să menținem copacul verde. Până și al limbii române, folosind un gând din Fănuș Neagu.

Singur, cu ideile tale, până când apar cei din cor, care preiau, își însușesc și dau mai departe ca dintr-al lor. Atunci, te confunzi cu ei. Stai la bloc, ți-ai cumpărat un apartament, cu rate, cu sacrificii, și, deodată, când deschizi ochii mai bine, vezi cu cine te învecinezi. Ai un loc de muncă, pe care ți l-ai dorit, visat, râvnit și, la un moment dat, răsare în jur spoiala, demagogia, paranoia. Ce să faci? Ai intrat în horă, joacă!

E ca atunci când alegi să-ți ridici o casă. Într-un loc de vis. Și, în scurt timp, te vezi înconjurat de alte clădiri, ridicate ca din apă, ce-ți iau și soarele, și lumina, și deschiderea, ba nici nu se potrivesc la stilul tău. Sau tocmai se aprobă vreo șosea, vreo pasarelă, un alt șantier în preajma ta. Ce-ți distruge, la modul cel mai moden posibil, toată liniștea, de toate zilele.

Aceasta este soarta copacului.

ELENA M. CÎMPAN

 

 

Categories
Cultura

HORNUL

Prima dată mă gândesc la hornar, ca să-mi induc starea de noroc răsărit din senin. Din horn. Dar atât de rar. La începutul și la sfârșitul iernii, înainte de frigul (ne)așteptat, și după ce au trosnit lemne și au încălzit suflete reci, apare omul cu sârma-n spinare, învărtită în cerc pe după cot, să curețe de funingine semețele semne ale existenței. Hornurile. Se și spune la numărătoare, localitatea respectivă are 150 de hornuri, adică de poziții, tocmai bune să-și plătească impozitele. Ca și cum hornul e suficient, el ia locul casei, al vieții și activității dinăuntru.

Apoi mă gândesc la hornul de la țară în comparație cu cel de la oraș. Când satele se acoperă de zăpadă, fumul ce triumfă pe hogeag încălzește parcă și el cerul, dar curat mirositor, semn că în sobă au fost puse la ars lemne destinate ( cu destin ) să dea căldură, sănătoasă. În orașe, printre care și cel în care ne aflăm, fost burg cu case îngrămădite una-n alta, pe lângă care au mai apărut construcții independente ori rămase printre blocuri, salvate demolărilor de sfârșit de eră, nu știu ce se aruncă în foc, de la tălpi de papuci nemaipurtabili, la ciorapi de nylon sau pungi de plastic, de putoarea  răspândită, mai ales pe seară, când se potolește poluarea sonoră, devine insuportabilă, compensând cu miros greu celălalt greu al zilei.

Ce or fi pus pe foc, ar fi spus cineva, de miroase a hoit? „Hoitul” lui Baudelaire.

Când nu ar mai fi nimic de a fi descompus, se descompune în atmosferă, sferă, o respingere de a ieși seara la plimbare, fără a ține mâna la nas, cu o batistă, un șal, o eșarfă. Mâine-poimâine vom merge tot mai mulți pe drum cu nasul și gura acoperite, ca în spital, așa cum se mai observă prin locurile publice, ca măsură împotriva microbilor. Dar ce-i de făcut cu mirosurile, pe care mulți nici nu le simt?

Poluarea aerului este una dintre cele mai periculoase. La orașe, dar și la sate. Zile când marginile drumului ard, de iarbă uscat, sunt tot mai numeroase, primăvara devreme. Nu pot fi găsite și alte metode pentru curățenie, numai focul, oricât de purificator ar fi el? Se mai făceau focuri, prin tradiție, de Alexii, dar nici să aprinzi scânteie din orice, ca și cum nu se mai folosesc mătura, grebla, că mai bine și mai ușor dai foc. Și mai comod.

Apoi, gândul m-a dus la imaginea în care din fiecare fir de iarbă ardea și scotea fum câte un horn. O îngrămădeală suprarealistă, grea pentru ochi, pentru nas și pentru respirație. Unde să fugi? Pretutindeni e la fel.

Răspândesc și împânzesc pământul în neștire. Urme. Dacă s-ar aduna toate hornurile în mijlocul străzii principale și li s-ar da foc!… Așa, ca pe rug. Să nu mai miroase urât în lume. A fum greu. Nu contează dacă de pe horn ar ieși fumul veștii că e papă sau episcop. Să nu fie înecăcios!  ELENA M. CÎMPAN     

Categories
Cultura

MUZA ADORMITĂ, SIMBOLUL OULUI PRIMORDIAL

Muza adormită sau Muză dormind este o sculptură de bronz creată de Constantin Brâncuși în 1910. Acesta a fost inițial sculptată din marmură, având-o pe baronesa Renée Irana Franchon ca model. Finisând sculptura, Brâncuși a prelucrat mai multe variante în bronz, care sunt acum în muzee din întreaga lume, inclusiv la Muzeul Metropolitan de Artă din New York City și la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris.  La numai doi ani după crearea Somnului, în care fața nu este bine definită din blocul de marmură, Muza adormită realizeaza miracolul: capul alungit, abia atingând suprafata soclului, într-un echilibru fragil; muza este într-o lume aparte, o lume a ei, transmisă de materialul care a creat-o. Brâncuși realizează câteva variante de Muză adormită, un simplu craniu oval bine șlefuit.
Artistul nu este interesat de detaliile feței, ci încearcă să exprime sensibilitatea figurii prin forma ovoidală, el considerand oul, forma mamă a capului uman. Brâncuși va inaugura seria capetelor de copii culcate pe dreapta, începutul acelei etape care îl va duce treptat spre desăvârșitele forme ovoidale. Stilul lui Brâncuși s-a transformat prin folosirea luciului. Brâncuși realizează două variante, una aflându-se în colecția Katia Granoff, iar cea de-a doua la Institutul de Artă din Chicago .

Sculptura este un model al unui cap, fără corp, cu marcaje pentru anumite caracteristici, cum ar fi părul, nasul, buzele și cu ochii închiși. În lucrarea A History of Western Art (O istorie a artei occidentale), Laurie Adams spune că sculptura are „o curbiliniaritate abstractă, de calitate și un contur neted care crează o impresie de eleganță.” Prin turnarea lor în metal, cu un finisaj fin, aceste sculpturi au „forme arhetipale moderne, autosuficiente”.Lucian Dobârtă0313201712372217238789_1485805264784292_212038877_n0313201712372717274826_1485805251450960_1688019550_n0313201712373317275011_1485805281450957_1823709152_n0313201712373817328111_1485805268117625_2009955600_n

Categories
Cultura

SE CONTUREAZĂ PRIMA MONOGRAFIE CULTURALĂ DIN ISTORIA BISTRIȚEI

La 120 de ani de la înființarea Casei de Cultură Bistrița, se conturează prima monografie culturală din municipiul Bistrița. Pentru realizarea acesteia s-a constituit un colectiv redacțional a cărui întâlnire a avut loc joi la Biblioteca Centrului Documentar al Palatului Culturii. Istoria activităților culturale, sub coordonarea managerului Palarului Culturii, dr. Dorel Cosma, va fi elaborată de un colectiv format din Vasile Jimboreanu, Zorin Diaconescu, Elena M. Cîmpan, Menuț Maximinian, Alexandru Cristian Miloș și Doris Cosma. De asemenea, în bunul mers al întocmirii lucrării, vor fi implicați și Mihai Berbunschi, Adi Pușcaș, Maria Herineanu, Vasile Moldovan. Se dorește ca prima lucrare care vorbește despre activitatea culturală de mai bine de un secol a Palatului Culturii să fie una de referință și să fie lansată de Târgul Mare al Bistriței. „Dorim să așezăm istoria instituției noastre într-o carte care peste timp să fie un reper pentru ceea ce s-a întâmplat de-a lungul timpului în Bistrița din punct de vedere cultural. Este prima inițiativă de acest fel și sper ca lucrurile să decurgă bine astfel încât la sărbătoarea Bistriței să ne bucurăm împreună de o lucrare de referință”, ne-a declarat dr. Dorel Cosma, managerul Palatului Culturii. O ilustrată din 1907, provenită din colecția personală a regretatului profesor Oscar Scrabel, care prezintă o ipostază a clădirii pe axa nord-sud, are inserat în partea sa superioară un text din care se deduce „aniversarea a 25 de ani de la inaugurarea Uniunii Meseriașilor din Bistrița, respectiv 21 aprilie 1907. De la început imobilul a avut destinație de esență culturală, dar și de petrecere a timpului liber în mod plăcut și eficient pentru cei aproximativ 18.000 de orășeni cât avea Bistrița spre finele secolului al XIX-lea, între care majoritatea erau sași, apoi romani, evrei și maghiari. Într-un timp relativ scurt de la înființarea acestui Gewerbeverein, în 1898 este semnalată deja apariția unei orchestre filarmonice, într-o formulă relativ consistentă sub raport numeric, iar apoi în 1912 un document al vremii precizează susținerea de către această orchestra a unui spectacol cu Opera „Liliacul” de J. Strauss, în care alături de cântăreții autohtoni au fost prezenți și soliști ai Operei din Viena. Au existat formații de teatru în limbile germană, romana și maghiară care au activat în cadrul acestei instituții de cultură. Sunt de reținut activitățile formațiilor artistice românesti care conform unei invitații din 1907 avea următorul conținut: „Teatru, Concert, Petrecere cu joc”, invitație lansată cu ocazia Adunării Generale a Asociației pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român. După Naționalizarea din 1948 instituția poartă până în 1952 denumirea de Căminul Cultural „George Coșbuc”, iar după această dată Casa Raională de Cultură „George Coșbuc” Bistrița, Centrul Cultural Municipal „George Coșbuc”, iar azi, Palatul Culturii. De atunci și până în prezent la această deosebită instituție s-au perindat generații de artiști pe la diferitele formații artistice contribuind în mod esențial la ridicarea prestigiului culturii bistrițene în țară și în lume. Palatul Culturii este în momentul de față centrul convergent al acțiunilor culturale la nivelul municipiului, aici putând fi urmărite atât spectacole ale formațiilor proprii cât și spectacole ale unor instituții profesioniste din țară și străinătate.

Menuț Maximinian

 

 

0310201708280217193855_10212157171228598_147267793_o
Categories
Cultura

O SCRIITOARE DIN BISTRIȚA-NĂSĂUD, PREMIATĂ LA FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE CREAȚIE ”POESIS” !

Festivalul Internațional a fost inițiat de revista și editura ,,Salonul literar”, Fundația Social-Culturală ,,Miorița” și Liga Scriitorilor din Vrancea-1998 (director Culiță Ioan Ușurelu), de revista online ,,Grai românesc”, editura ,,Liric-Graph” (director Sîmpetru Trandafir) și de Associazione ,,Poiesis”-Taranto, Italia (director Giovanni Monopoli). Juriul Internațional a fost alcătuit din Giovanni Monopoli (Italia), Carlo Sorgia (Italia), Florentina Macsim (România), Elena Spătaru (România), Culiță Ioan Ușurelu (România, președinte) și Diana Oltean (România, secretar literar). La categoria ,,Proză” Nada Linul Urian (Comuna Uriu, Bistrița-Năsăud) a câștigat locul I, locul II a fost ocupat de Ioana Codruța Tudoriu (Galați), iar locul III a fost obținut de Dumitru Dănăilă (Buzău) și Mariana Moga (Sebeș). La categoria ,,Poezie” s-au oferit, de asemenea, locurile I, II și III unor scriitori din Târgoviște, Tulcea și Italia, alături de alte mențiuni speciale, precum Premiul ,,Nicoleta Arturo Sîmpetru”, Premiul Special al revistei ,,Salonul literar” (București), Premiul Special al ,,Associazione Poiesis”(Italia), Premiul Fundației ,,Miorița”, Premiul revistei online ,,Grai românesc”, Premiul Special al Editurii ,,Liric-Graph”. Este pentru al doilea an consecutiv când Nadia Linul Urian cucerește o distincție importantă în Italia. În 2016, profesoara din Cristeștii Ciceului a câștigat Mențiunea de Onoare a concursului ,,Premio Letterario Internazionale Corona” pentru povestirea ,,Oala de lut”.  AMELIA CREȚIU0303201710475817124910_1227513850689584_1325247934_n0303201710475117092346_1227515517356084_68024330_n

 

Categories
Cultura

POARTA SĂRUTULUI, UN PORTAL AL TIMPULUI

Poarta sărutului este o sculptură în piatră, realizată de Constantin Brâncuși, parte a tripticului Ansamblului Monumental din Târgu Jiu. Lucrarea a fost amplasată pe locul ei în luna octombrie 1937 și a fost sculptată în prima parte a anului 1938, fiind finalizată la 20 septembrie și inaugurată la 27 octombrie 1938.

Poarta Sărutului reprezintă simbolic trecerea spre o altă viață.

Poarta sărutului, care se află amplasată pe aleea de la intrarea din parcul orașului, este dăltuită din piatră poroasă de Bampotoc, extrasă din carierele aflate în împrejurimi, fiind alcătuită din coloane groase, paralelipipedice, ce sprijină o arhitravă cu dimensiuni mai mari decât ale coloanelor, având lățimea de 6,45 m, înălțimea de 5,13 m și grosimea de 1,69 m.

Pe fețele fiecărei coloane se regăsește simbolul sărutului, două jumătăți ale unui cerc, atât de caracteristic operei lui Brâncuși. Arhitrava are de asemenea încrustat acest simbol, ca un fel de  filigran. În plus, tot în filigran se află încrustații ce aduc cu un fel acoperiș al porții, ca și când poarta ar fi acoperită cu șindrilă.  Bolta porții are un ornament liniar delicat: este o continuitate de arcuri mici, iar mai sus, pe trei linii orizontale, întâlnim continuarea unor forme ovale identice, de parcă ar fi conturul feței și al umerilor.

Poarta sărutului arată ca un arc de triumf, simbolizând triumful vieții asupra morții. Numită de sculptor uneori „Templul sărutului”, a fost realizată manual de Brâncuși, ajutat de câțiva cioplitori. Se știe din mărturii orale că amplasamentul ei a fost schimbat de două ori înainte de a se stabili locul pe care s-a ridicat. Stâlpii „Coloanei sărutului” prezintă multiplicat simbolul ochilor îngemănați, iar arhitrava „Porții sărutului” reproduce, incizat de patruzeci de ori „Sărutul”din Montparnasse, sugerând o horă.

Brâncuși îi mărturisea sculptoriței Malvina Hoffman : „La început am săpat în piatră grupul celor două făpturi înlănțuite…, în urmă, după lung timp m-a purtat gândul spre chipul unei porți prin care să se poată trece dincolo. Acum am intenția, să dezvolt siluetele în motivul de deasupra porții”.

Referindu-se la această sculptură, Mircea Eliade spunea: „Sunt unele teme din literatura noastră populară extraordinar de bogate din punct de vedere dramatic. De pildă Poarta, care împlinește în viața poporului român rolul unei făpturi magice, care veghează la toate actele capitale din viața omului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă aproape o intrare în viață, în viața reală de-afară. Poarta veghează la căsătorie, și pe sub poartă mortul e dus, solemn, spre lăcașul de veci. Este, atunci, o reîntoarcere în lumea dintâi: ciclul e închis, și poarta rămâne mai departe, cu un om mai puțin, să vegheze alte nașteri, alte nunți, alte morți”. Lucian Dobârtă0302201708404217036224_1471488332882652_806996045_o0302201708404817036235_1471488346215984_1582194385_o0302201708405417078513_1471488326215986_1638166182_n0302201708405917092936_1471488342882651_1643244140_o0302201708410617092979_1471488349549317_1226323278_o0302201708411217093171_1471488352882650_1385021596_o0302201708412017094154_1471488319549320_1450848338_n0302201708412917101814_1471488309549321_1842267764_n0302201708413617094186_1471488316215987_644342629_n