23/09/2017

PĂCAT DE POEZIE

Pentru cine nu ştie ( dacă a mai rămas cineva ), anul acesta, subiectul de la Evaluare Naţională, pentru clasele a VIII-a, la limba şi literatura română, a conţinut poezia „Ploaia”, de Magda Isanos.  Înainte de-a se termina proba scrisă, caut pe internet poezia şi găsesc o variantă „Ploaie”, mai scurtă şi tot necunoscută. Cum destul de necunoscută e şi poezia, la care se face trimitere, aproape în aceeaşi măsură cum le este elevilor poeta Magda Isanos. O fire sensibilă, avocat, cu o căsnicie eşuată la Chişinău, cu a doua încercare de mariaj cu scriitorul Eusebiu Camilar, cu care îşi petrece mult timp la Udeşti, lângă Suceava, suferindă încă din copilărie de poliomielită, se stinge din viaţă la doar 28 de ani.

Pentru cei interesaţi, poezia „Ploaia” este foarte frumoasă, de o gingăşie aparte, delicateţe şi lirism, proprii unor texte de maturitate creatoare. Dacă elevi de clasa a VIII-a au citit-o ( ! ) la examen, chiar dacă este alcătuită din mai multe strofe, poate că şi alţi cititori, mai exersaţi sau nu, o vor citi, măcar cu un interes egal cu al copiilor, dacă nu mai sporit sau mai sărac. Din cele opt strofe, subiectul a conţinut primele cinci, menţionându-se că e vorba de un fragment. ( Cu greu, de înţeles întregul!…): „Ploi verzi, de vară, sufletu-mi vrăjiră,/ şi-n melodia caldă, rămuroasă,/ eu auzeam pământul cum respiră,/ iarba cum creşte, noaptea cum se lasă.// Nu era nimic trist, dar solemn,/ sufletul lumii închis în lemn,/ în flori palide, în hribi, în scaieţi/ revărsa bucuria tainicei vieţi.// Cerul pierdut în ceţuri îl uitam./ Nu mai eram nici eu decât ram,/ decât rădăcină avidă şi pace/ de ierburi vâscoase, opace…/ Însă irizata, subtila apă voioasă/ avea licurici, clopoţei în plete;/ jumătate din fiinţa ei luminoasă,/ lăsând să cadă văluri încete,// apărea în pajişte sau lângă bălţi,/ o zână pe care-o văzusem şi-n alte dăţi/ numai picături de apă, văpăi,/ era frumuseţea-i dintăi (…)” Aşadar, o poezie deloc simplă, deloc uşoară… Eu cred că poezia nu este pentru toată lumea. Ion Creangă spunea „milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima”; eu spun „milă mi-e de evaluare, dar de poezie mi se rupe inima”. A cere candidaţilor să găsească în fragmentul de text dat două sinonime, două cuvinte cu diftongi, două figuri de stil, rolul cratimei, cuvinte formate prin conversiune şi derivare, tipul de rimă, nu înseamnă că ei au înţeles poezia. Aşa cum ar trebui la proba de înţelegere a unui text la prima vedere. A reduce poezia la cele arătate înseamnă o mutilare de valori.

De la momentul susţinerii probei la limba şi literatura română pentru absolvenţii clasei a VIII-a, multă lume a căutat pe internet poezia şi, indirect, au aflat lucruri şi despre poetă. Tot e bine că măcar aşa mai pătrunde câte un nume aproape uitat în lista ( subţire ) cu scriitori cunoscuţi. Cine caută azi poezia „Ploaia”, de Magda Isanos, ajunge inevitabil la zeci de surse referitoare la Evaluare Naţională. Şi invers. Ca şi cum lucrurile s-ar fi aşezat într-o relaţie indestructibilă.

În afară de un poet sau un pasionat obişnuit cu poezia, cine ar înţelege ce-i cu „ploi verzi”, cu „sufletul lumii închis în lemn”, cu „clopoţei în plete” –le apei de ploaie?… Contabilizarea unor elemente de vocabular nu acoperă nevoia de poezie. Toată această proastă inspiraţie a celor care alcătuiesc subiectele reuşeşte ce-i mai rău din toată povestea cu probă scrisă la limba şi literatura română: o tristă îndepărtare de Poezie…

ELENA M. CÎMPAN

PRIMA ZI DE VACANȚĂ, PE RITMURI DE JAZZ

Sâmbătă, prima zi de vacanţă, am trecut prin parc, prin „Prietenul meu parc”, precum poezia din parc, şi ploaia trecea tot prin parc, şi parcă eram la mare, în acea stare când la mare plouă şi n-ai ce să faci, decât să te mai bucuri de un concert ce-ţi iese în cale, ca un semn că nu doar soarele face parte din libertate, ci, în lipsa lui, clapele şi corzile încălzesc în alt fel, în felul lor.
În foişorul din parc, oază de armonie, cântă chitarele, de ce-ar tăcea?, sună voci acordate, murmură gânduri, în parc regretele…, gata cu Bacovia şi cu plouă al lui, de care s-au săturat elevii la „bac”, pluteşte/ domneşte liniştea serii, bucuria de-a asculta în tihnă, în pace, o formaţie de elevi, nu la voia întâmplării, la un liceu de muzică, semn că viitorul e pe mâini bune, jazz-ul mai ales, care e poveste, strigăt, crez… Se numesc „Big Jon”, „Los Emberek”, sunt din Târgu-Mureş, au cântat la Festivalul „Bistriţa Armonia Jazz”, organizat de Claudiu Şular.
De ce-au cântat? De ce i-am auzit? Pentru că în Bistriţa, la acea oră, era singurul fapt de cultură şi, când s-au pornit artificii prin cerul cu nori, târziu, în drum spre casă, am crezut pentru o clipă că nimic nu este întâmplător. De ce nu? Câte alte lucruri nu ar merita spectacol de lumini, cum ar fi: muzica de jazz, şcoala de după şcoală, armonia dintre noi?…
Stropi şi note. Ploaia nu alungă muzica şi muzica nu alungă ploaia. Un duet din care se naşte sunetul ploii. Poate că aceasta e „Armonia Jazz”. ELENA M. CÎMPAN

CU FIECARE PROMOȚIE DE LINIE GERMANĂ, CREȘTE NUMĂRUL ADEVERINȚELOR DE ”SPRACHDIPLOM”

La Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa, încheierea clasei a XII-a nu putea avea loc pentru elevii de la secţia germană până ce aceştia nu primeau mult dorita adeverinţă că au trecut examenul de „Sprachdiplom”, cu B2, C1, C2, fiecare după noroc şi pregătire. Şi înmânarea diplomelor a avut loc în Sala Festivă a Colegiului, în prezenţa distinsei profesor, scriitor şi Fachberaterin ( consultant de specialitate ) pentru partea de Siebenbürgen, din partea statului german, Birgit van der Leeden. Aceasta, în cuvântarea ei, a făcut o analiză a rezultatelor obţinute, considerându-le foarte bune, i-a felicitat pe elevi şi i-a asigurat de recunoaşterea acestei diplome, de cunoscător de limbă germană,  la nivel european. Suzana Gălăţan, directoarea Colegiului, a vorbit despre importanţa acestui examen, cu probă scrisă şi vorbită, cu evaluare din partea comisiei germane, ca un fapt de care dispun doar elevii de la secţia germană, şi despre dorinţa celorlalţi elevi ai şcolii de a susţine această probă, dar este foarte greu, pentru că nu îndeplinesc condiţiile prevăzute, acelea de a urma linia germană, cu un număr mai mare de ore. Violeta Griga, directoare pentru linia germană a Colegiului , a dat glas unor gânduri pornite din susţinerea acestei competenţe aparte pentru elevii de la germană, din recunoaşterea importanţei acestui departament al şcolii bistriţene, făcând un scurt istoric al acestor diplome, primite la „Rebreanu” de ani buni, cu rezultate deosebite, în cei optsprezece ani de când există secţia germană. Profesoarele de la clasă, Gabriela Mucea şi Christine Köhler, au adresat mulţumiri părinţilor, pentru susţinere, şi le-au dorit succes mult elevilor pe mai departe.

Cu acest eveniment, încă o promoţie de la „Liviu Rebreanu” primeşte diplomă de vorbitor de limbă germană, ceea ce creşte interesul pentru a învăţa la această şcoală.

Elena M. Cîmpan

http://www.bistritaculturala.ro/i/poze/mari/0616201708551419030299_1545639968801982_837975205740212281_n.jpghttp://www.bistritaculturala.ro/i/poze/mari/0616201708551919059434_1545640042135308_827259235842553819_n.jpghttp://www.bistritaculturala.ro/i/poze/mari/0616201708552619030750_1545640078801971_4206526095361253589_n.jpghttp://www.bistritaculturala.ro/i/poze/mari/0616201708553619149160_1545640152135297_8018996928268147735_n.jpg

ZI ISTORICĂ LA COLEGIUL NAŢIONAL „LIVIU REBREANU”

Am auzit de multe ori: „Iar Andrei Andreicuţ”? Dinafară, aşa pare. Dinăuntru însă, lucrurile se schimbă, pe nesimţite. Ca atunci când te apropii de ceva, de cineva,  cu necredinţă, ori cel puţin îndoială, şi pleci mai apoi, în continuare, mai departe, cu credinţă, nădejde şi iubire. Întreit.

Când părintele Lazăr Cozman, profesor de religie la Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa, a scris pe tablă „Vineri, 8 iunie, de la 11.00 la 12.00, o oră cu mitropolitul Andrei Andreicuţ, în Sala Festivă”, părea un fapt obişnuit lumii din şcoală. Dar acest fapt a devenit de neuitat prin participarea la eveniment, cu toată încărcătura lui, ce o simte doar cel ales, nu doar chemat.

Şi eu am fost la cursul lui Andrei Andreicuţ. L-am mai ascultat o dată pe mitropolit vorbind despre Lucian Blaga, în Lancrăm. Atunci, reţineam o metodă folosită în discursul propriu: aceea de a da exemple, din cărţi, din viaţă, cum a făcut atunci şi cu un fragment din tinereţea poetului luminii.

Sala Festivă a Colegiului bistriţean s-a umplut deîndată. Mă gândeam iar că în aglomeraţie e greu să te aduni, să te reculegi, să te laşi pătruns până în miez de cele spuse. Şi aşteptam cu nerăbdare. Îmi doream să fie pe măsura evenimentului, a fiinţelor de faţă, a spiritului şi duhului prezente, parcă, în aer. Şi au fost toate.

În primul rând, mitropolitul Andrei Andreicuţ, după o rugăciune obişnuită, a început să vorbească, pornind  de la definiţia religiei creştine ca „religie a iubirii”, aşa cum o prezintă, într-o lucrare, autorul Ilarion Felea. Trimiterile la Petre Ţuţea, cu cartea „Între Dumnezeu şi neamul meu”, la Mircea Eliade, referitor la adevărul că „noi ne naştem cu sentimentul religios, dar trebuie să-l şi cultivăm”, au constituit puncte de sprijin pentru a introduce tema sensibilă a păcatului, care devine patimă: patima banului, a trupului, a calculatorului.  Cu şi prin acestea, părintele a îndemnat la echilibru, la educaţie, şi a deschis poarta spre cea mai frumoasă întâmplare, care este iubirea. În legătură cu ea, a făcut trimitere la Prima Epistolă către Corinteni, a Sfântului Apostol Pavel, Capitolul 13, considerat „imnul iubirii”. Nimic mai emoţionant decât să-l auzi pe mitropolitul Andreicuţ dând glas şi rostire acestui text sensibil şi sfânt: „De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul proorocirii şi tainele toate le-aş cunoaşte, şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată.”

Nu ştiu dacă Andrei Andreicuţ a dorit să ţină o lecţie de religie, de credinţă, de morală, de spiritualitate, de viaţă. Dar a reuşit din toate câte un pic. A dat o bibliografie generoasă, de parcă s-ar fi pregătit riguros pentru elevii care vor avea de citit, de învăţat, de înţeles. Îndemnul lui nu a fost doar de a citi Sfânta Scriptură, ci a făcut trimiteri, în cadrul temei despre păcate, la operele lui Ioan Slavici şi Liviu Rebreanu, dar şi la autori uşor uitaţi, cum ar fi Ion Agârbiceanu, cu „Legea minţii” şi „Legea trupului”, aducând în atenţie un adevăr tot de la Apostolul Pavel, care spune că „nu facem binele pe care vrem să-l facem, facem răul pe care nu vrem să-l facem”, sau Onisifor Ghibu, cu contradicţia dintre materie şi spirit, şi Ioan Alexandru, atât de frumos exemplificat, cu poezia „Casa părintească”, pentru a-i determina pe tineri să nu se-ndepărteze prea mult şi mult timp de patrie şi a nu căuta ei, sau părinţii lor, binele în altă parte.

O frumoasă pledoarie şi pentru unire, înainte cu un an de la centenarul 1918- 2018.

Când părintele Lazăr Cozman vorbea despre o zi istorică la Colegiul bistriţean, nu erau cuvinte mari, ci adevărate. Care alt mitropolit a mai trecut pragul acestei şcoli şi când?… Elevii- călători pe alte meleaguri – îşi vor aminti cu siguranţă de această întâlnire frumoasă, rară, de suflet. Ei au adresat întrebări, au semnalat probleme, au deschis un dialog care nu se va sfârşi, poate, niciodată. Împreună cu elevi de la „Rebreanu”, au fost şi colegii de la „Andrei Mureşanu”.  Cu profesorii lor. Mitropolitul Andrei Andreicuţ a fost însoţit de preoţii Alexandru Vidican, Adrian Cherhaţ şi Tudor Mudure. Nu a plecat până nu a oferit fiecărui participant la eveniment câte o carte de învăţătură. Un mic dar, la sfârşit de an şcolar, împreună cu binecuvântări de succes, de vacanţă frumoasă şi drum bun în viaţă.

Cred că la această întâlnire, nimeni nu a fost singur. În sinea fiecăruia a fost cineva drag.

ELENA M. CÎMPAN

ACAD. FLORIN CONSTANTINIU: ”POLITICIENII POSTDECEMBRIȘTI AU FĂCUT ROMÂNILOR MAI MULT RĂU DECÂT MONGOLII, UNGURII, TURCII, NEMȚII ȘI RUȘII”

De 21 de ani trăim vremuri pretins istorice. Totul a început la Revoluţie, când grupurile de tineri care ocupau Comitetul Central strigau exaltaţi: “Istorie, istoriee…”. De atunci, aşteptăm mereu să se întâmple ceva istoric. Aşteptăm ca cineva, un om de cultură sau un politician providenţial, să ne spună că ştie încotro trebuie să meargă ţara, că există un plan naţional de dezvoltare. De fapt, vrem să ne vedem pe noi înşine în postura de făcători de istorie. Din păcate, în alegeri, nu ne-am votat “visătorii” potriviţi. Nimeni n-a “visat” pentru ţară şi pentru naţiunea română, ci eventual doar pentru sine, pentru ai săi şi ai partidului său. Mulţumită politicienilor, în ultimii 21 de ani, România aproape că a fost scoasă din istorie. Nici unul dintre ei n-a avut curiozitatea să deschidă o carte de istorie, pentru a găsi acolo un îndreptar, un ghid de orientare, o soluţie anticriză. Dimpotrivă, ajunşi la putere, politicienii au scos istoria pe tuşă, marginalizând-o în şcoli şi universităţi, împreună cu latina – limba întemeietoare a românilor. În faţa acestui “holocaust” aplicat trecutului românesc, un istoric de mare anvergură, precum este academicianul Florin Constantiniu, nu poate decât să plângă, să se răzvrătească sub o copleşitoare durere. Pentru domnia sa, timpurile pe care le trăim sunt atât de goale de conţinut istoric că nu-şi mai doreşte decât să dispară fizic: “Îmi doresc să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi”.

“Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural”

- Domnule profesor, toată lumea ştie că Istoria este dispreţuită şi ignorată în ţara noastră. Cât de greşită este această atitudine din partea guvernanţilor ultimilor 21 de ani?

- Cauzele restrângerii dramatice şi regretabile a ponderii istoriei în învăţământul românesc trebuie căutate, în opinia noastră, mai întâi, în confruntarea dintre globalism şi identitatea naţională şi, apoi, în percepţia eronată a necesităţilor de pregătire intelectuală şi culturală a omului contemporan. Noile forţe economice globale îşi propun nu ocuparea unui teritoriu sau dominarea unei ţări, ci subordonarea întregii lumi. În atingerea acestui ţel, globalismul întâmpină un obstacol: identitatea naţională a popoarelor, întruchipată în statele naţionale. Identitatea naţională se hrăneşte şi din memoria istorică, şi, atunci, globalismul atacă istoria pentru a slăbi conştiinţa naţională. În al doilea rând, globalismul nu are nevoie de oameni cu un larg orizont de cultură, el vrea specialişti de nişă, performanţi într-un domeniu restrâns. Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural. Cred că în predarea istoriei, a istoriei românilor în primul rând, în ultimii 21 de ani, s-a înregistrat un regres pe cât de dăunător, pe atât de condamnabil.

Şcoala românească, o şcoală cu excelente tradiţii de învăţământ solid şi fertil, a fost pusă la pământ de coaliţia dintre elevii leneşi, bolnavi de socializare pe Facebook; părinţii isterizaţi de odraslele nemulţumite că trebuie “să-şi facă temele acasă”, şi birocraţii plafonaţi, grijulii cu scaunele lor, nu cu educaţia, şi copiind mecanic din publicaţii străine, pentru a redacta legi, regulamente şi programe analitice.

De 21 de ani se fac reforme şi iar reforme ale învăţământului, care, în realitate, subminează funcţia instructiv-educativă a şcolii. Primul pas în cretinizarea elevilor este prigoana dezlănţuită de birocraţii Ministerului Educaţiei împotriva volumului de cunoştinţe transmise elevilor. La istorie – şi nu numai la noi – s-a început cu îndepărtarea cronologiei: “Să nu încărcăm mintea elevilor cu date”. Foarte bine: istoria nu este o disciplină de memorizare, ci de analiză. Dar fără repere în timp nu se pot stabili legăturile cauzale. Şi eu sunt împotriva învăţării pe dinafară a datelor lesne de găsit într-o cronologie sau într-un manual, dar – pentru Dumnezeu! – cum să înţelegi raporturile de cauză-efect dintre evenimente dacă nu cunoşti succesiunea lor în timp?

Nu se doreşte ca elevii să aibă o pregătire temeinică, şi cei trei componenţi ai coaliţiei de care am amintit preferă nişte adolescenţi ignoranţi, incapabili să depăşească limbajul “mişto” şi “naşpa”. Cu astfel de cetăţeni, viitorul României este sumbru.

- În timp ce bulgarii îşi împânzesc ţara cu şantiere arheologice, în căutarea tracilor cu care nu au nici o legătură, românii, urmaşi direcţi ai dacilor şi romanilor, sunt gata să cedeze străinilor, spre distrugere, vestigiile daco-romane dela Roşia Montană.Care ar trebui să fie atitudinea statului faţă de cercetarea arheologică?

- Deşi se vorbeşte de conservarea “patrimoniului naţional”, nu se face nimic pentru păstrarea şi valorificarea lui. S-a găsit un alibi: nu sunt bani. Dar banii se găsesc imediat când se construiesc vile şi se achiziţionează maşini de lux. Este o ruşine că statul român nu a participat la “licitaţia Brâncuşi”, pentru a achiziţiona măcar pipa unui român care a deschis drumuri noi în artă. Nu ne pasă de Brâncuşi, dar avem bani pentru branduri care nu conving pe nimeni. Spre ruşinea guvernanţilor noştri, avem mult mai puţine şantiere arheologice astăzi, în România, decât pe vremea lui Mihail Roller, de tristă amintire. Sentimentul patriotic se înfiripă la copil din interesul şi dragostea pentru vestigiile trecutului. Sentimentul istoric al continuităţii se naşte din ataşamentul pentru un monument, o cruce înălţată să veşnicească un eveniment, un mic schit, pierdut în munţi. Cine-i învaţă pe copii să le ocrotească? Grija pentru urmele înaintaşilor – vezi şi cazul Roşia Montană – ar trebui să fie un principiu sădit în conştiinţa românilor încă de pe băncile şcolii.

“Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români”

- Cui credeţi că i se datorează situaţia catastrofală în care se află astăzi România?

- Situaţia catastrofală în care se află astăzi România are, ca să spun aşa, doi responsabili, în afara crizei mondiale: clasa politică şi masa poporului român. Clasa politică postdecembristă nu a avut – indiferent de partid – nici un proiect naţional. A avut, în schimb, un unic gând: să se căpătuiască. S-a repezit asupra României cu singurul gând al îmbogăţirii. Oamenii politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând şi jefuind totul. Mongolii, ungurii, turcii, nemţii, ruşii nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut politicienii postdecembrişti în două decenii.

Când, peste ani şi ani, se va scrie istoria timpurilor de azi, “nu vor ajunge blestemele” pentru a-i condamna pe cei care au făcut ca România să rateze o mare şansă de afirmare şi bunăstare şi să fie adusă la sapă de lemn.

Dar clasa politică nu şi-ar fi putut desfăşura “opera” nefastă dacă în calea ei ar fi întâlnit rezistenţa hotărâtă a opiniei publice, manifestarea viguroasă a spiritului civic. Din nefericire, am rămas un popor de ţărani – spiritul civic se naşte la oraş! -, o turmă de oi, care se lasă exploatată, batjocorită, călcată în picioare, fără nici o tresărire de revoltă sau de demnitate (Goga observase, în 1916, acelaşi lucru). Clasa politică din România este întocmai ca un răufăcător sigur de impunitate. Şi dacă ştie că nu are a se teme de nimic, atunci de ce n-ar jefui în continuare? Proteste ca în Grecia – leagănul democraţiei – sunt de neimaginat în România. Ăsta e marele nostru blestem: o masă supusă, resemnată, incapabilă să se mobilizeze pentru un mare proiect sau pentru o mare idee.

Mă întreb dacă noi, românii, nu am părăsit deja scena istoriei. O bună parte a elitei intelectuale a capitulat în faţa globalismului, a capitalismului de cumetrie şi a clientelismului politic, abandonând funcţia de ghid spiritual al naţiunii. Oameni ca paşoptiştii, oameni ca făuritorii României Mari ar fi priviţi astăzi ca anacronici şi nostalgici. Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români. Am avut un exemplu la 1 Decembrie a.c.: câţi dintre ei au scris sau evocat cu dragoste de trecut împrejurările creării României Mari?

“Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?”

- Românii au mai trecut prin crize. Spre exemplu, Marea Criză din 1929-1933. Cum s-au descurcat guvernele de atunci?

- Într-adevăr, crize economice au existat şi în trecut, dar fiecare eveniment este generat de condiţiile istorice care îi conferă unicitate. Soluţiile, deci, nu pot fi identice în cazul unor crize. Cea din anii 1929-1933 alovit dur România, şi guvernanţii de atunci, ca şi cei de acum, au recurs la concedieri, întârzierea plăţii lefurilor, reduceri de salarii (“curbele de sacrificiu”). A fost marea neşansă a lui Nicolae Iorga, cea mai strălucită minte a românilor, să fie prim-ministru în anii 1931-1932, când criza se îndrepta spre apogeu. A făcut scandal în epocă replica dată de el unei delegaţii de agricultori, veniţila Mangalia, unde el îşi petrecea concediul, pentru a se plânge de situaţia grea în care se aflau, fiind presaţi de bănci să-şi achite datoriile. Iată relatarea lui Iorga însuşi: “Iar, cum un om mai simplu strigase la capătul lămuririlor mele, că el e , i-am spus, glumind: “. Ziarele care-i erau ostile l-au acuzat că i-a trimis pe protestatari să se arunce în mare.

Exasperat de “măsurile de austeritate”, un colonel, şef de unitate, s-a dus la Constantin Argetoianu, ministru de Finanţe în guvernul Iorga, şi l-a întrebat:

 ”Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?”. ( de parcă acum ar fi altfel…)

Criza s-a rezolvat când a încetat pe plan internaţional. Sunt convins că şi acum va fi la fel. Adevărul este că mari finanţişti nu am avut decât doi: Eugeniu Carada şi Vintilă Brătianu. Nu am avut şi nu avem mari competenţe financiare, capabile de elaborarea soluţiilor de criză. Guvernanţii de astăzi vădesc o gândire rudimentară: “să taie”, să reducă salariile şi să sporească taxele. Un mare plan de investiţii, de relansare a economiei, nu există. Să aşteptăm, aşadar, scrâşnind din dinţi, sfârşitul crizei pe plan mondial.

- Care este epoca din istoria românilor pe care o admiraţi cel mai mult?

- Admiraţia cea mai puternică o am pentru generaţia paşoptistă. O forţă de creaţie politică, un devotament pentru interesul naţional, un dezinteres total pentru destinul personal, totul a fost închinat naţiunii române. Eşecul revoluţiei din 1848 nu i-a descurajat pe paşoptişti. Au îndurat exilul, dar au continuat lupta şi, în două decenii (1859-1878), au creat statul român modern, căruia i-au câştigat independenţa. Doar două decenii, adică exact cât i-a trebuit clasei politice postdecembriste să prăbuşească România în haos şi mizerie. Cum să nu-i admiri pe paşoptişti? Sunt un model care ar trebui prezentat şi explicat în toate dimensiunile lui, nu ca o simplă lecţie de manual, ci ca un prilej de meditaţie, responsabilă şi fecundă, pentru adolescenţi, făuritorii României de mâine. Dar cum să le “încărcăm mintea” cu evenimente şi date? Nu se lăuda, nu demult, Ministerul Educaţiei că a mai redus cu 35% cunoştinţele de transmis în învăţământ?

- Ce vă doriţi în 2011?

- Ce-mi doresc în 2011? Să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi. Întrucât sunt prea bătrân pentru a mai emigra, cum nu există la noi clinici de eutanasiere voluntară, cum procurarea Furadanului salvator e oprită prin lege, nu-mi rămâne decât să-l rog pe Dumnezeu să mă ia la El rapid şi uşor.

- Ce urare le adresaţi românilor, domnule profesor?

Urez poporului român, la începutul lui 2011, să se revitalizeze şi să fie capabil să reînnoiască, în condiţiile secolului al XXI-lea, performanţele strămoşilor din timpul lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi al luptătorilor paşoptişti.

Publicat Marţi, 04 ianuarie 2011

Ion Longin Popescu

 

 

P.S.- După un an și trei luni, dorința sa , nefastă, s-a realizat!!!!

         A decedat la 14 aprilie 2012! 

TRADUCERI ŞI MEDITAŢII

Veronica Ştir, o cunoscută traducătoare din limba franceză, a finalizat într-o carte, la Editura StudIS din Iaşi, 2016,  cele „Cinci meditaţii asupra existenţei” ale lui Nikolai Berdiaev, după varianta Irénei Vildé-Lot, apărută la Fernand Aubier, L’Edition Montaigne, Paris, 1936.

Nikolai Berdiaev, reprezentant al existenţialismului, este filosof rus, preocupat de filosofia religiei, care a trăit între anii 1874 şi 1948. În cele cinci ample meditaţii, Berdiaev vorbeşte despre singurătate, societate şi comunicare, despre condiţia filosofului, „tragică, aproape toată lumea este împotriva lui”, despre lecturi şi învăţături, cu note grăitoare din filosofi de marcă, Hartmann, Nietzsche, Husserl, Jaspers, Kierkegaard, într-o aleasă horă de termeni şi concepte, de afirmaţii şi îndoieli, de porţi deschise din una în alta, ca un fir al trăirii înţelese.

Prima meditaţie, „Situaţia tragică a filosofului şi sarcinile filosofiei”, porneşte de la conflictul dintre filosofie şi religie, de-a lungul istoriei, prezentând idei potrivit cărora „filosofia s-a împrospătat întotdeauna din surse religioase” şi „creştinismul s-a introdus în însăşi intimitatea gândirii şi a transformat toată problematica”, pentru a lămuri ce este filosofia personală, subiectivă, şi cea impersonală, obiectivă.

A doua meditaţie, „Subiectul şi obiectivitatea”, oferă informaţii despre teoria cunoaşterii, construită pe opoziţia dintre subiect şi obiect, cu trimiteri la Fichte, Hegel, Luther. Berdiaev susţine că „experienţa existenţială este anterioară cunoaşterii”, că „termenul de existenţă este preferat celui de viaţă, pentru că viaţa este o categorie biologică, în timp ce existenţa este o categorie ontologică” şi că „a exista înseamnă a locui în sine, în lume, a fi aruncat într-o lume biologică şi socială”.

Meditaţia a treia, „Eul, singurătatea, societatea”, aduce în discuţie punctul de la care pleacă filosofia: „Filosofia pleacă de la eu, nu de la obiect: ea se naşte cu îndoiala asupra obiectului”, „eul e primitiv”,  Descartes pretindea că-l deduce pe eu din gândire „Je pense, donc je suis!” ( „Cogito, ergo sum!”), dar în realitate nu pentru gândire exist, ci gândesc pentru că exist. Apoi, aflăm că „orice eu seamănă cu altul în calitate de eu pur; dar fiecare nu este unul decât în ceea ce-l deosebeşte de celelalte”. Problema singurătăţii este privită ca un fenomen social: „ea presupune întotdeauna conştiinţa unei conexiuni cu celălalt. (…) Ceea ce rămâne să ne întrebăm este dacă această singurătate este definitivă şi eternă sau dacă nu e decât un moment în destinul omului, al lumii, al lui Dumnezeu.”

A patra meditaţie, „Răul timpului, schimbarea şi eternitatea”, se ocupă de timp, ca problemă fundamentală a existenţei umane. Timp obiectiv şi subiectiv, trecut, prezent şi viitor, timp pierdut, regăsit, ucigaş, salvator, sunt feţe ale acelui timp, pe care credem că îl avem dat, ca un destin. Timpul şi sfârşitul, timpul şi infinitul, clipa, teoria relativităţii, sunt dimensiuni de bază pe care Berdiaev şi le ia aliat în demersul său filosofic existenţialist.

Ultima meditaţie din carte, a cincea, „Persoana, societatea şi comuniunea”, tratează legăturile persoanei cu eul, cu individul, cu lucrul şi cu obiectul, ca un păienjeniş de categorii existenţiale, în căutarea unui sens definitiv. Dar sensul filosofiei este ca sensul vieţii. Se cere doar trăit. Pledoaria pentru comuniune înseamnă apropierea de Dumnezeu. Şi Berdiaev încheie apoteotic: „Feuerbach… voia să treacă de la ideea de Dumnezeu la ideea de om. Apoi Nietzsche … a vrut să treacă de la ideea de om la ideea de supraom. (… ) În prezent trebuie să înţelegem într-un fel nou că a trece la om înseamnă a trece la Dumnezeu.”

Dacă ne gândim că „meditaţiile” lui Berdiaev au apărut la Paris în 1936 şi ele rămân valabile azi, la aproape 100 de ani trecuţi, atunci este uşor de recunoscut esenţa filosofiei existenţialiste.

Cum traducerea este o activitate de cuvinte, este o înflorire de sensuri şi imagini noi, un caleidoscop redimensionat cu fiecare privire, traducătorul este cel care trebuie să aleagă varianta  potrivită aspectului nou, pe care îl îmbracă  o operă. Cu siguranţă, la capătul unei munci îndelungi, Veronica Ştir se re-găseşte în dualitatea creator- traducător, ca un binom dătător de lumină.

ELENA M. CÎMPAN

UN ACADEMICIAN LA COLEGIUL NAŢIONAL „LIVIU REBREANU” DIN BISTRIŢA

Cine nu-l cunoaşte pe Ioan Aurel Pop? Se întâmplă, poate, o dată la o sută de ani ca un academician să treacă pragul unui şcoli. Am spune că a fost o vizită ca-ntre academicieni, dacă nu uităm faptul că şi Liviu Rebreanu a fost membru al Academiei Române.

Conferinţa pe care a susţinut-o Ioan Aurel Pop în Sala Festivă a Colegiului Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa, în mod clasic, folosind mijloace tradiţionale, de expresie, de limbaj, de atitudine, şi modern, prin suportul electronic, vizual, a atras atenţia auditivă şi cea vizuală, numindu-se cu un titlu-întrebare, „Aşa se scrie istoria: români buni, români răi?” Poate că la prima vedere unii s-ar fi aşteptat la o abordare care să despartă mai mult şi nu să apropie, aşa cum s-a întâmplat, de fapt.

Organizatorii evenimentului au fost Asociaţia Profesorilor de Istorie din România, filiala Bistriţa-Năsăud, coordonator, Claudiu Şular, cu participare însemnată, profesori, elevi, şi Rotary Club Bistriţa Nosa, cu o prezenţă semnificativă, de nume alese, de elită, din diverse domenii. Cuvântul din deschidere a aparţinut directoarei Violeta Griga, care şi-a exprimat bucuria de a participa la Conferinţă şi de a reprezenta şcoala într-un moment deosebit. Moderatorul acţiunii a fost Eladie Greere, un cunoscător al invitaţilor, ce a ştiut să acorde fiecăruia timp cuvenit, mai ales în partea a doua, de dialog.

Conferinţa în sine a conţinut o prezentare de ansamblu a istoriei. Orice formulă, cum ar fi „o lecţie de istorie”,  a fost cu mult depăşită şi alegând-o astfel am micşora semnificativ din valoarea Conferinţei. Profesorul, istoric, academician, a vorbit despre locul istoricilor, care se află „în faţa unui puzzle”, despre istoria ca realitate, nu ca ficţiune, despre scrierea şi re-scrierea istoriei, nu din memorie, ci pe bază de izvoare, de surse, de documente, despre istoria- eseu, trecând în revistă epoci întregi, de la Antichitate şi până la aşa- numitul „obsedantul-deceniu”, cu exemple de pe vremea dacilor, a romanilor, a umaniştilor, cu Dimitrie Cantemir, a Şcolii Ardelene, despre curente, cum ar fi cel autohton, Coşbuc, Blaga, sau naţionalist, prin Iorga, Eminescu, ajungând la prezent, cu libertatea de opinii, şi încheind cu ideea potrivit căreia „scopul istoriei ca ştiinţă este căutarea adevărului” şi cu definiţia că „istoria este prezentul oamenilor care au trăit în trecut, iar pentru ei acesta a fost prezent”. Concluzia, limpede, după tot drumul prin istorie, a fost că cel mai mult contează specializarea pentru cei care se ocupă de istorie, şi nu numai, pentru că această condiţie este necesară în orice activitate.

La invitaţia lui Claudiu Şular, am participat, din spirit de colegialitate, la Conferinţa lui Ioan Aurel Pop. Atrasă în primul rând de un nume derutant dat Conferinţei. M-a dus cu gândul mai întâi la o revoltă a felului cum se scrie istoria, pentru români buni şi pentru români răi, diferit, şi apoi la o posibilă interogaţie, care s-ar adresa şi ar aştepta răspuns de la toţi, buni sau răi. Intonaţia şi accentul pot face diferenţa dintre cele două opţiuni. În al doilea rând, mi-a plăcut cum vorbeşte Ioan Aurel Pop, de câte ori l-am auzit. O retorică rară, azi, cald intelectuală, o sumă de lecturi, nu doar istorice, un orizont dincolo de ţară şi dincolo de timp.

Ca profesor, apreciez că foştii studenţi, mulţi dintre ei, profesori, au venit să-şi (re)vadă, să-şi susţină îndrumătorul, mentorul. Ca scriitor, îmi râde inima când văd cât de frumos (re)cunosc alţii, de alte discipline, frumuseţea unei poezii învăţate pe de rost. Când a participat la  Colocviul „George Coşbuc”, în noiembrie 2016, Ioan Aurel Pop, ca istoric, a fost mai convingător decât mulţi în discursul lui, echivalând intervenţiile la microfon ale lui N. Manolescu sau Irina Petraş. Ca jurnalist, este îmbucurător faptul că în fruntea unor instituţii nu se află doar oameni politici, ci şi adevărate capacităţi ale momentului, aşa cum este Ioan Aurel Pop, rector al Universităţii „Babeş- Bolyai”, Cluj- Napoca. Am ascultat Conferinţa cu interes şi cu … un pic de rezervă, întrebându-mă dacă oare Ioan Aurel Pop nu şi-a mai pierdut din bogăţia ideilor sau din farmecul prezentării. La capitolul acesta, am pierdut. Pe lângă ştiinţa de carte, Ioan Aurel Pop are un cult pentru limba română, un echilibru în a vorbi despre provinciile româneşti, o sensibilitate pentru credinţă şi se pricepe la cuvinte potrivite, ceea ce face ca o lumină/ lumânare să ardă.

După Conferinţă, dialogul a continuat în acelaşi cadru cu intervenţii şi întrebări dintre cele mai diferite, de la erori, istorice, umane ( Nicholas Kazan), probleme ale Comisiei de Cultură din Proiectul de ţară ( Florin Iliescu), gânduri dinaintea Centenarului Unirii, 2018 ( Ioan Seni).

În fiecare zi mai e o zi. Prezenţa lui Ioan Aurel Pop la Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa, vorbind despre cum se scrie istoria, marchează o sărbătoare în acest sens.

POEZIA RELIGIOASĂ, AZI

Dezbaterea pe tema poeziei religioase, care/ dacă se mai scrie azi, la modul general sau sporadic, în opere sau în fragmente de operă, constituie provocarea pentru membrii Societăţii Scriitorilor Bistriţeni „Conexiuni”, la întâlnirea din 10 aprilie 2017, de la Palatul Culturii din Bistriţa.

De la poezia din biserică, poezia scrisă de oameni ai bisericii, cu rol de învăţătură, precum pe vremea lui Varlaam sau Dosoftei, şi până la biserica din poezia modernă, ca sfinţenie a celor scrise şi pătimite, există un drum întortocheat, despre care se pot emite păreri diverse, contradictorii.

Aflându-ne în aşteptarea unui moment de aducere aminte asupra Învierii, suntem mai sensibili, mai deschişi cu ceea ce gândim, vorbim şi scriem.

De aceea, o astfel de temă poate aduce rodnicie şi armonie în Societatea noastră, pentru că şi prin cuvânt se produc minuni. Înţelegerea aspectului de religiozitate în ceea ce priveşte textul scris reprezintă o etapă a maturităţii de creaţie.

Totodată, lansarea de carte, prilejuită de apariţia volumului „Şi toamna înfloresc trandafirii”, scris de energo-bio-terapeutul Alexandru Dumitru Bar, din Bistriţa, reprezintă un al doilea punct de atracţie al evenimentului apropiat. Poeziile domnului Bar se înscriu unei poetici venită din afară, cu distanţa corespunzătoare faţă de elementele specifice unei astfel de lumi şi, de aceea, poate, surprind şi devin convingătoare.

Într-o primăvară a dezgheţului, a înverzirii, a înfloririi şi a însoritului timp, să ne însoţim la următoarele „Conexiuni”, cu gând curat, pentru ca inspiraţia să ne însoţească şi ea, la rându-i.

ELENA M. CÎMPAN

POEZIA, STRIGĂT PE DINĂUNTRU

Pornind de la lucrarea pictorului Edvard Munch, considerat un manifest al curentului expresionist în artă, aflată şi pe coperta întâi a cărţii de poezie cu acelaşi titlu, „Strigătul”, de David Dorian, Editura Charmides, 2017, poetul declară încă de la început o afinitate pe care o resimte faţă de singurătate, aşa cum a făcut şi în cazul personajului Tristan, de care s-a simţit atras şi cu care s-a asemănat în alte cărţi.

Citind cartea lui David Dorian, am regăsit imagini transpuse în versuri, culese din însorita Sicilia sau din inepuizabila Elada. Aş spune că „Strigătul” este unul târziu, al ecoului ajuns la coacere, al unor urme ce au săpat  până au dat de forma poeziei. Şi aici, poetul scrie o poezie ca o proză sensibilă şi lirică, intitulându-şi grupajul „Poveşti adevărate”.

De la o călătorie, rămasă în amintire, cu semne care nu se şterg, trecând zi de zi pe stradă, realizând alte şi alte drumuri, ca un ritual, înţelegând detaliile cu un ochi atent şi întors mereu spre sine, David Dorian, „poetul de la bibliotecă”, se defineşte a fi un adept al metaforei şi al imaginii artistice, pe care le amestecă maestru, aşa cum cărţile pe un raft îşi schimbă locul din când în când, cele noi în faţa celor vechi, apoi clasici alături de moderni, în ideea de împrospătare cu aceleaşi elemente.

Prospeţime se degajă şi din poeziile lui David Dorian. Din şi prin cuvinte. Bogate, bine alese, numite „snopi de cuvinte”. Singurătatea, iubirea, fericirea, ruginirea sunt stări care îl cuprind pe poet, atât cât să scrie o poezie de neuitat. La început, aflat în „Călătorie”, simţurile deţin controlul în perceperea noului, ca pe un destin: „Ceea ce simt e o stradă dimineaţa, pe care trece ea (…), în Sicilia/ la Taormina, când ne închipuiam că am fi poeţi celebri/ (…) Noi, vechi poeţi, apreciam priveliştea incendiară;/ nicidecum a vulcanului Etna, profilat în zarea de smalţ şi/ ceramică” sau „Pe Acropole, în cuşca zeilor, amarnic/ măsuram Atena aşternută la tălpi./ Şi marea, ochi depărtat, clipind/ din pleoape de var.” Din „chicoteala singurătăţii”, poetul extrage, ca un admirator de frumos, doar liniile esenţiale, îndepărtând „reprezentări în graffiti”, adulmecând simplitatea de veacuri, ce îl atrage, ca în „Pastel”: „Soarele cade oblic peste casa bătrânului mandarin ce doarme / pe un pat de scânduri./ (…) Toamna e ca mierea sălbatică”…  Iubirea e printre picături, e ceea ce umple golul, „Trup ce se ia singur în braţe, se caută/ în poduri cu ploi leoarcă de amintiri”, „îmbrăţişări fără braţe, sărutări fără buze”. În cele din urmă, poetul  desluşeşte mesajul: „abia acum înţeleg Strigătul, tabloul lui/ Munch: mumia ţipă în sine…/ Pe stada aglomerată/ trec femei, mulţimi de femei; îţi seamănă/ ca două picături de whisky” şi „Când ne trezim singuri bem şi cântăm: aleluiah!/ Strângem la piept iubita de singurătate.” Singurătatea e „încăpătoare” şi până la fericire mai e un pas: „cum să-mi explic fericirea  ce mă inundă/ ca şi cum aş călători sub ape,/ aş merge la nesfârşit luminând abisuri.” În atmosfera creată, „Singurătatea se roagă duminica pe străzi” şi „În iarbă furnicile construiesc/ cimitire”, pe când „înserarea înfloreşte chipurile”. Din umbră, pândeşte sfârşitul, numit la David Dorian „ruginire”, cu un termen din materie, absolut filosofic. Îl găsim aici pe Zeul Pann, iar şi iară, măcinând gândurile poeţilor: „”Sub umbra verde-adormitoare/ a nucului îţi pleci chipul săpat de pâraie, (…) Ce aer nostalgic vieţuieşte acolo/ în lumea neaerului, ce vaier!// Bătăile inimii,/ ce clopote de meduze!” David Dorian simte la fel de bine degradarea, precum înflorirea. Şi anunţă, din timp, prin veştile sale poetice: „Un aer vechi a putrezit în piept./ În singurătatea oraşului,/ ploi ruginite”, „Ţi-s ochii toamne prin care îngerii ruginesc” şi într-o arheologie a poetului se descoperă „cioburi de lună”, când „Lumina iernii/ sfârâie/ la sânul/ unei/ călugăriţe.”

Poezii, precum „Vals”, ce se adună în „Să cânte muzica: vals, vals, vals/ în braţele singurătăţii” şi „Sufletul”, cu trimiteri la o exegeză proprie,  „Îmi pregătesc coborârea în iad./ Iadul e o cârciumioară, la ferestre muşcate, (…) Sufletul, o zăpadă murdară”, rotunjesc universul poetic al lui David Dorian, făcându-l un şaizecist, care scrie poezie ca un optzecist. ELENA M. CÎMPAN 

POEZIE

LICEUL PROMIS

Liceul meu nu este acesta.

Liceul meu a rămas undeva

În timp, aşa cum se întâmplă,

Cu clase ca nişte amintiri

Închise între patru pereţi

Şi un profesor cât o lume întreagă;

Din banca mea a pornit lumea mea,

De parcă mă aflam cu faţa la mare –

Numai vis…

 

Liceul meu nu este acesta.

Liceul meu este locul unde elevii

Scriu, aproape zilnic, teste, lucrări,

Teze şi teme, chiar poezii, poveşti,

Interpretări şi alte câteva teorii;

Mă uit la ei ca la un cer cu stele,

Alcătuit din ochi mari,

Deschişi, în semne de-ntrebare –

Numai vis…

 

Liceul meu nu este acesta.

Liceul meu stă ascuns în bănci

De lemn, în ghiozdane, în caiete, în cărţi,

În jurnale, în absenţe, în prezenţe,

În ore, în pauze, în aşteptare;

L-am căutat şi elev,

L-am căutat şi profesor,

Singura certitudine –

Numai vis…

ELENA M. CÎMPAN