25/05/2017

ACAD. FLORIN CONSTANTINIU: ”POLITICIENII POSTDECEMBRIȘTI AU FĂCUT ROMÂNILOR MAI MULT RĂU DECÂT MONGOLII, UNGURII, TURCII, NEMȚII ȘI RUȘII”

De 21 de ani trăim vremuri pretins istorice. Totul a început la Revoluţie, când grupurile de tineri care ocupau Comitetul Central strigau exaltaţi: “Istorie, istoriee…”. De atunci, aşteptăm mereu să se întâmple ceva istoric. Aşteptăm ca cineva, un om de cultură sau un politician providenţial, să ne spună că ştie încotro trebuie să meargă ţara, că există un plan naţional de dezvoltare. De fapt, vrem să ne vedem pe noi înşine în postura de făcători de istorie. Din păcate, în alegeri, nu ne-am votat “visătorii” potriviţi. Nimeni n-a “visat” pentru ţară şi pentru naţiunea română, ci eventual doar pentru sine, pentru ai săi şi ai partidului său. Mulţumită politicienilor, în ultimii 21 de ani, România aproape că a fost scoasă din istorie. Nici unul dintre ei n-a avut curiozitatea să deschidă o carte de istorie, pentru a găsi acolo un îndreptar, un ghid de orientare, o soluţie anticriză. Dimpotrivă, ajunşi la putere, politicienii au scos istoria pe tuşă, marginalizând-o în şcoli şi universităţi, împreună cu latina – limba întemeietoare a românilor. În faţa acestui “holocaust” aplicat trecutului românesc, un istoric de mare anvergură, precum este academicianul Florin Constantiniu, nu poate decât să plângă, să se răzvrătească sub o copleşitoare durere. Pentru domnia sa, timpurile pe care le trăim sunt atât de goale de conţinut istoric că nu-şi mai doreşte decât să dispară fizic: “Îmi doresc să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi”.

“Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural”

- Domnule profesor, toată lumea ştie că Istoria este dispreţuită şi ignorată în ţara noastră. Cât de greşită este această atitudine din partea guvernanţilor ultimilor 21 de ani?

- Cauzele restrângerii dramatice şi regretabile a ponderii istoriei în învăţământul românesc trebuie căutate, în opinia noastră, mai întâi, în confruntarea dintre globalism şi identitatea naţională şi, apoi, în percepţia eronată a necesităţilor de pregătire intelectuală şi culturală a omului contemporan. Noile forţe economice globale îşi propun nu ocuparea unui teritoriu sau dominarea unei ţări, ci subordonarea întregii lumi. În atingerea acestui ţel, globalismul întâmpină un obstacol: identitatea naţională a popoarelor, întruchipată în statele naţionale. Identitatea naţională se hrăneşte şi din memoria istorică, şi, atunci, globalismul atacă istoria pentru a slăbi conştiinţa naţională. În al doilea rând, globalismul nu are nevoie de oameni cu un larg orizont de cultură, el vrea specialişti de nişă, performanţi într-un domeniu restrâns. Ne îndreptăm spre o sărăcire intelectuală, care va transforma România într-un deşert cultural. Cred că în predarea istoriei, a istoriei românilor în primul rând, în ultimii 21 de ani, s-a înregistrat un regres pe cât de dăunător, pe atât de condamnabil.

Şcoala românească, o şcoală cu excelente tradiţii de învăţământ solid şi fertil, a fost pusă la pământ de coaliţia dintre elevii leneşi, bolnavi de socializare pe Facebook; părinţii isterizaţi de odraslele nemulţumite că trebuie “să-şi facă temele acasă”, şi birocraţii plafonaţi, grijulii cu scaunele lor, nu cu educaţia, şi copiind mecanic din publicaţii străine, pentru a redacta legi, regulamente şi programe analitice.

De 21 de ani se fac reforme şi iar reforme ale învăţământului, care, în realitate, subminează funcţia instructiv-educativă a şcolii. Primul pas în cretinizarea elevilor este prigoana dezlănţuită de birocraţii Ministerului Educaţiei împotriva volumului de cunoştinţe transmise elevilor. La istorie – şi nu numai la noi – s-a început cu îndepărtarea cronologiei: “Să nu încărcăm mintea elevilor cu date”. Foarte bine: istoria nu este o disciplină de memorizare, ci de analiză. Dar fără repere în timp nu se pot stabili legăturile cauzale. Şi eu sunt împotriva învăţării pe dinafară a datelor lesne de găsit într-o cronologie sau într-un manual, dar – pentru Dumnezeu! – cum să înţelegi raporturile de cauză-efect dintre evenimente dacă nu cunoşti succesiunea lor în timp?

Nu se doreşte ca elevii să aibă o pregătire temeinică, şi cei trei componenţi ai coaliţiei de care am amintit preferă nişte adolescenţi ignoranţi, incapabili să depăşească limbajul “mişto” şi “naşpa”. Cu astfel de cetăţeni, viitorul României este sumbru.

- În timp ce bulgarii îşi împânzesc ţara cu şantiere arheologice, în căutarea tracilor cu care nu au nici o legătură, românii, urmaşi direcţi ai dacilor şi romanilor, sunt gata să cedeze străinilor, spre distrugere, vestigiile daco-romane dela Roşia Montană.Care ar trebui să fie atitudinea statului faţă de cercetarea arheologică?

- Deşi se vorbeşte de conservarea “patrimoniului naţional”, nu se face nimic pentru păstrarea şi valorificarea lui. S-a găsit un alibi: nu sunt bani. Dar banii se găsesc imediat când se construiesc vile şi se achiziţionează maşini de lux. Este o ruşine că statul român nu a participat la “licitaţia Brâncuşi”, pentru a achiziţiona măcar pipa unui român care a deschis drumuri noi în artă. Nu ne pasă de Brâncuşi, dar avem bani pentru branduri care nu conving pe nimeni. Spre ruşinea guvernanţilor noştri, avem mult mai puţine şantiere arheologice astăzi, în România, decât pe vremea lui Mihail Roller, de tristă amintire. Sentimentul patriotic se înfiripă la copil din interesul şi dragostea pentru vestigiile trecutului. Sentimentul istoric al continuităţii se naşte din ataşamentul pentru un monument, o cruce înălţată să veşnicească un eveniment, un mic schit, pierdut în munţi. Cine-i învaţă pe copii să le ocrotească? Grija pentru urmele înaintaşilor – vezi şi cazul Roşia Montană – ar trebui să fie un principiu sădit în conştiinţa românilor încă de pe băncile şcolii.

“Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români”

- Cui credeţi că i se datorează situaţia catastrofală în care se află astăzi România?

- Situaţia catastrofală în care se află astăzi România are, ca să spun aşa, doi responsabili, în afara crizei mondiale: clasa politică şi masa poporului român. Clasa politică postdecembristă nu a avut – indiferent de partid – nici un proiect naţional. A avut, în schimb, un unic gând: să se căpătuiască. S-a repezit asupra României cu singurul gând al îmbogăţirii. Oamenii politici au acţionat ca nişte vandali, distrugând şi jefuind totul. Mongolii, ungurii, turcii, nemţii, ruşii nu au făcut românilor atâta rău cât au făcut politicienii postdecembrişti în două decenii.

Când, peste ani şi ani, se va scrie istoria timpurilor de azi, “nu vor ajunge blestemele” pentru a-i condamna pe cei care au făcut ca România să rateze o mare şansă de afirmare şi bunăstare şi să fie adusă la sapă de lemn.

Dar clasa politică nu şi-ar fi putut desfăşura “opera” nefastă dacă în calea ei ar fi întâlnit rezistenţa hotărâtă a opiniei publice, manifestarea viguroasă a spiritului civic. Din nefericire, am rămas un popor de ţărani – spiritul civic se naşte la oraş! -, o turmă de oi, care se lasă exploatată, batjocorită, călcată în picioare, fără nici o tresărire de revoltă sau de demnitate (Goga observase, în 1916, acelaşi lucru). Clasa politică din România este întocmai ca un răufăcător sigur de impunitate. Şi dacă ştie că nu are a se teme de nimic, atunci de ce n-ar jefui în continuare? Proteste ca în Grecia – leagănul democraţiei – sunt de neimaginat în România. Ăsta e marele nostru blestem: o masă supusă, resemnată, incapabilă să se mobilizeze pentru un mare proiect sau pentru o mare idee.

Mă întreb dacă noi, românii, nu am părăsit deja scena istoriei. O bună parte a elitei intelectuale a capitulat în faţa globalismului, a capitalismului de cumetrie şi a clientelismului politic, abandonând funcţia de ghid spiritual al naţiunii. Oameni ca paşoptiştii, oameni ca făuritorii României Mari ar fi priviţi astăzi ca anacronici şi nostalgici. Marii guru ai culturii române de astăzi nu mai vor să ştie că sunt români. Am avut un exemplu la 1 Decembrie a.c.: câţi dintre ei au scris sau evocat cu dragoste de trecut împrejurările creării României Mari?

“Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?”

- Românii au mai trecut prin crize. Spre exemplu, Marea Criză din 1929-1933. Cum s-au descurcat guvernele de atunci?

- Într-adevăr, crize economice au existat şi în trecut, dar fiecare eveniment este generat de condiţiile istorice care îi conferă unicitate. Soluţiile, deci, nu pot fi identice în cazul unor crize. Cea din anii 1929-1933 alovit dur România, şi guvernanţii de atunci, ca şi cei de acum, au recurs la concedieri, întârzierea plăţii lefurilor, reduceri de salarii (“curbele de sacrificiu”). A fost marea neşansă a lui Nicolae Iorga, cea mai strălucită minte a românilor, să fie prim-ministru în anii 1931-1932, când criza se îndrepta spre apogeu. A făcut scandal în epocă replica dată de el unei delegaţii de agricultori, veniţila Mangalia, unde el îşi petrecea concediul, pentru a se plânge de situaţia grea în care se aflau, fiind presaţi de bănci să-şi achite datoriile. Iată relatarea lui Iorga însuşi: “Iar, cum un om mai simplu strigase la capătul lămuririlor mele, că el e , i-am spus, glumind: “. Ziarele care-i erau ostile l-au acuzat că i-a trimis pe protestatari să se arunce în mare.

Exasperat de “măsurile de austeritate”, un colonel, şef de unitate, s-a dus la Constantin Argetoianu, ministru de Finanţe în guvernul Iorga, şi l-a întrebat:

 ”Din soldaţi am făcut hoţi, din ofiţeri, peşti, dar cu caii ce să fac, domnule ministru?”. ( de parcă acum ar fi altfel…)

Criza s-a rezolvat când a încetat pe plan internaţional. Sunt convins că şi acum va fi la fel. Adevărul este că mari finanţişti nu am avut decât doi: Eugeniu Carada şi Vintilă Brătianu. Nu am avut şi nu avem mari competenţe financiare, capabile de elaborarea soluţiilor de criză. Guvernanţii de astăzi vădesc o gândire rudimentară: “să taie”, să reducă salariile şi să sporească taxele. Un mare plan de investiţii, de relansare a economiei, nu există. Să aşteptăm, aşadar, scrâşnind din dinţi, sfârşitul crizei pe plan mondial.

- Care este epoca din istoria românilor pe care o admiraţi cel mai mult?

- Admiraţia cea mai puternică o am pentru generaţia paşoptistă. O forţă de creaţie politică, un devotament pentru interesul naţional, un dezinteres total pentru destinul personal, totul a fost închinat naţiunii române. Eşecul revoluţiei din 1848 nu i-a descurajat pe paşoptişti. Au îndurat exilul, dar au continuat lupta şi, în două decenii (1859-1878), au creat statul român modern, căruia i-au câştigat independenţa. Doar două decenii, adică exact cât i-a trebuit clasei politice postdecembriste să prăbuşească România în haos şi mizerie. Cum să nu-i admiri pe paşoptişti? Sunt un model care ar trebui prezentat şi explicat în toate dimensiunile lui, nu ca o simplă lecţie de manual, ci ca un prilej de meditaţie, responsabilă şi fecundă, pentru adolescenţi, făuritorii României de mâine. Dar cum să le “încărcăm mintea” cu evenimente şi date? Nu se lăuda, nu demult, Ministerul Educaţiei că a mai redus cu 35% cunoştinţele de transmis în învăţământ?

- Ce vă doriţi în 2011?

- Ce-mi doresc în 2011? Să scap cât mai curând din această lume de hoţie, ticăloşie şi nevolnicie, care este România de astăzi. Întrucât sunt prea bătrân pentru a mai emigra, cum nu există la noi clinici de eutanasiere voluntară, cum procurarea Furadanului salvator e oprită prin lege, nu-mi rămâne decât să-l rog pe Dumnezeu să mă ia la El rapid şi uşor.

- Ce urare le adresaţi românilor, domnule profesor?

Urez poporului român, la începutul lui 2011, să se revitalizeze şi să fie capabil să reînnoiască, în condiţiile secolului al XXI-lea, performanţele strămoşilor din timpul lui Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul şi al luptătorilor paşoptişti.

Publicat Marţi, 04 ianuarie 2011

Ion Longin Popescu

 

 

P.S.- După un an și trei luni, dorința sa , nefastă, s-a realizat!!!!

         A decedat la 14 aprilie 2012! 

TRADUCERI ŞI MEDITAŢII

Veronica Ştir, o cunoscută traducătoare din limba franceză, a finalizat într-o carte, la Editura StudIS din Iaşi, 2016,  cele „Cinci meditaţii asupra existenţei” ale lui Nikolai Berdiaev, după varianta Irénei Vildé-Lot, apărută la Fernand Aubier, L’Edition Montaigne, Paris, 1936.

Nikolai Berdiaev, reprezentant al existenţialismului, este filosof rus, preocupat de filosofia religiei, care a trăit între anii 1874 şi 1948. În cele cinci ample meditaţii, Berdiaev vorbeşte despre singurătate, societate şi comunicare, despre condiţia filosofului, „tragică, aproape toată lumea este împotriva lui”, despre lecturi şi învăţături, cu note grăitoare din filosofi de marcă, Hartmann, Nietzsche, Husserl, Jaspers, Kierkegaard, într-o aleasă horă de termeni şi concepte, de afirmaţii şi îndoieli, de porţi deschise din una în alta, ca un fir al trăirii înţelese.

Prima meditaţie, „Situaţia tragică a filosofului şi sarcinile filosofiei”, porneşte de la conflictul dintre filosofie şi religie, de-a lungul istoriei, prezentând idei potrivit cărora „filosofia s-a împrospătat întotdeauna din surse religioase” şi „creştinismul s-a introdus în însăşi intimitatea gândirii şi a transformat toată problematica”, pentru a lămuri ce este filosofia personală, subiectivă, şi cea impersonală, obiectivă.

A doua meditaţie, „Subiectul şi obiectivitatea”, oferă informaţii despre teoria cunoaşterii, construită pe opoziţia dintre subiect şi obiect, cu trimiteri la Fichte, Hegel, Luther. Berdiaev susţine că „experienţa existenţială este anterioară cunoaşterii”, că „termenul de existenţă este preferat celui de viaţă, pentru că viaţa este o categorie biologică, în timp ce existenţa este o categorie ontologică” şi că „a exista înseamnă a locui în sine, în lume, a fi aruncat într-o lume biologică şi socială”.

Meditaţia a treia, „Eul, singurătatea, societatea”, aduce în discuţie punctul de la care pleacă filosofia: „Filosofia pleacă de la eu, nu de la obiect: ea se naşte cu îndoiala asupra obiectului”, „eul e primitiv”,  Descartes pretindea că-l deduce pe eu din gândire „Je pense, donc je suis!” ( „Cogito, ergo sum!”), dar în realitate nu pentru gândire exist, ci gândesc pentru că exist. Apoi, aflăm că „orice eu seamănă cu altul în calitate de eu pur; dar fiecare nu este unul decât în ceea ce-l deosebeşte de celelalte”. Problema singurătăţii este privită ca un fenomen social: „ea presupune întotdeauna conştiinţa unei conexiuni cu celălalt. (…) Ceea ce rămâne să ne întrebăm este dacă această singurătate este definitivă şi eternă sau dacă nu e decât un moment în destinul omului, al lumii, al lui Dumnezeu.”

A patra meditaţie, „Răul timpului, schimbarea şi eternitatea”, se ocupă de timp, ca problemă fundamentală a existenţei umane. Timp obiectiv şi subiectiv, trecut, prezent şi viitor, timp pierdut, regăsit, ucigaş, salvator, sunt feţe ale acelui timp, pe care credem că îl avem dat, ca un destin. Timpul şi sfârşitul, timpul şi infinitul, clipa, teoria relativităţii, sunt dimensiuni de bază pe care Berdiaev şi le ia aliat în demersul său filosofic existenţialist.

Ultima meditaţie din carte, a cincea, „Persoana, societatea şi comuniunea”, tratează legăturile persoanei cu eul, cu individul, cu lucrul şi cu obiectul, ca un păienjeniş de categorii existenţiale, în căutarea unui sens definitiv. Dar sensul filosofiei este ca sensul vieţii. Se cere doar trăit. Pledoaria pentru comuniune înseamnă apropierea de Dumnezeu. Şi Berdiaev încheie apoteotic: „Feuerbach… voia să treacă de la ideea de Dumnezeu la ideea de om. Apoi Nietzsche … a vrut să treacă de la ideea de om la ideea de supraom. (… ) În prezent trebuie să înţelegem într-un fel nou că a trece la om înseamnă a trece la Dumnezeu.”

Dacă ne gândim că „meditaţiile” lui Berdiaev au apărut la Paris în 1936 şi ele rămân valabile azi, la aproape 100 de ani trecuţi, atunci este uşor de recunoscut esenţa filosofiei existenţialiste.

Cum traducerea este o activitate de cuvinte, este o înflorire de sensuri şi imagini noi, un caleidoscop redimensionat cu fiecare privire, traducătorul este cel care trebuie să aleagă varianta  potrivită aspectului nou, pe care îl îmbracă  o operă. Cu siguranţă, la capătul unei munci îndelungi, Veronica Ştir se re-găseşte în dualitatea creator- traducător, ca un binom dătător de lumină.

ELENA M. CÎMPAN

UN ACADEMICIAN LA COLEGIUL NAŢIONAL „LIVIU REBREANU” DIN BISTRIŢA

Cine nu-l cunoaşte pe Ioan Aurel Pop? Se întâmplă, poate, o dată la o sută de ani ca un academician să treacă pragul unui şcoli. Am spune că a fost o vizită ca-ntre academicieni, dacă nu uităm faptul că şi Liviu Rebreanu a fost membru al Academiei Române.

Conferinţa pe care a susţinut-o Ioan Aurel Pop în Sala Festivă a Colegiului Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa, în mod clasic, folosind mijloace tradiţionale, de expresie, de limbaj, de atitudine, şi modern, prin suportul electronic, vizual, a atras atenţia auditivă şi cea vizuală, numindu-se cu un titlu-întrebare, „Aşa se scrie istoria: români buni, români răi?” Poate că la prima vedere unii s-ar fi aşteptat la o abordare care să despartă mai mult şi nu să apropie, aşa cum s-a întâmplat, de fapt.

Organizatorii evenimentului au fost Asociaţia Profesorilor de Istorie din România, filiala Bistriţa-Năsăud, coordonator, Claudiu Şular, cu participare însemnată, profesori, elevi, şi Rotary Club Bistriţa Nosa, cu o prezenţă semnificativă, de nume alese, de elită, din diverse domenii. Cuvântul din deschidere a aparţinut directoarei Violeta Griga, care şi-a exprimat bucuria de a participa la Conferinţă şi de a reprezenta şcoala într-un moment deosebit. Moderatorul acţiunii a fost Eladie Greere, un cunoscător al invitaţilor, ce a ştiut să acorde fiecăruia timp cuvenit, mai ales în partea a doua, de dialog.

Conferinţa în sine a conţinut o prezentare de ansamblu a istoriei. Orice formulă, cum ar fi „o lecţie de istorie”,  a fost cu mult depăşită şi alegând-o astfel am micşora semnificativ din valoarea Conferinţei. Profesorul, istoric, academician, a vorbit despre locul istoricilor, care se află „în faţa unui puzzle”, despre istoria ca realitate, nu ca ficţiune, despre scrierea şi re-scrierea istoriei, nu din memorie, ci pe bază de izvoare, de surse, de documente, despre istoria- eseu, trecând în revistă epoci întregi, de la Antichitate şi până la aşa- numitul „obsedantul-deceniu”, cu exemple de pe vremea dacilor, a romanilor, a umaniştilor, cu Dimitrie Cantemir, a Şcolii Ardelene, despre curente, cum ar fi cel autohton, Coşbuc, Blaga, sau naţionalist, prin Iorga, Eminescu, ajungând la prezent, cu libertatea de opinii, şi încheind cu ideea potrivit căreia „scopul istoriei ca ştiinţă este căutarea adevărului” şi cu definiţia că „istoria este prezentul oamenilor care au trăit în trecut, iar pentru ei acesta a fost prezent”. Concluzia, limpede, după tot drumul prin istorie, a fost că cel mai mult contează specializarea pentru cei care se ocupă de istorie, şi nu numai, pentru că această condiţie este necesară în orice activitate.

La invitaţia lui Claudiu Şular, am participat, din spirit de colegialitate, la Conferinţa lui Ioan Aurel Pop. Atrasă în primul rând de un nume derutant dat Conferinţei. M-a dus cu gândul mai întâi la o revoltă a felului cum se scrie istoria, pentru români buni şi pentru români răi, diferit, şi apoi la o posibilă interogaţie, care s-ar adresa şi ar aştepta răspuns de la toţi, buni sau răi. Intonaţia şi accentul pot face diferenţa dintre cele două opţiuni. În al doilea rând, mi-a plăcut cum vorbeşte Ioan Aurel Pop, de câte ori l-am auzit. O retorică rară, azi, cald intelectuală, o sumă de lecturi, nu doar istorice, un orizont dincolo de ţară şi dincolo de timp.

Ca profesor, apreciez că foştii studenţi, mulţi dintre ei, profesori, au venit să-şi (re)vadă, să-şi susţină îndrumătorul, mentorul. Ca scriitor, îmi râde inima când văd cât de frumos (re)cunosc alţii, de alte discipline, frumuseţea unei poezii învăţate pe de rost. Când a participat la  Colocviul „George Coşbuc”, în noiembrie 2016, Ioan Aurel Pop, ca istoric, a fost mai convingător decât mulţi în discursul lui, echivalând intervenţiile la microfon ale lui N. Manolescu sau Irina Petraş. Ca jurnalist, este îmbucurător faptul că în fruntea unor instituţii nu se află doar oameni politici, ci şi adevărate capacităţi ale momentului, aşa cum este Ioan Aurel Pop, rector al Universităţii „Babeş- Bolyai”, Cluj- Napoca. Am ascultat Conferinţa cu interes şi cu … un pic de rezervă, întrebându-mă dacă oare Ioan Aurel Pop nu şi-a mai pierdut din bogăţia ideilor sau din farmecul prezentării. La capitolul acesta, am pierdut. Pe lângă ştiinţa de carte, Ioan Aurel Pop are un cult pentru limba română, un echilibru în a vorbi despre provinciile româneşti, o sensibilitate pentru credinţă şi se pricepe la cuvinte potrivite, ceea ce face ca o lumină/ lumânare să ardă.

După Conferinţă, dialogul a continuat în acelaşi cadru cu intervenţii şi întrebări dintre cele mai diferite, de la erori, istorice, umane ( Nicholas Kazan), probleme ale Comisiei de Cultură din Proiectul de ţară ( Florin Iliescu), gânduri dinaintea Centenarului Unirii, 2018 ( Ioan Seni).

În fiecare zi mai e o zi. Prezenţa lui Ioan Aurel Pop la Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa, vorbind despre cum se scrie istoria, marchează o sărbătoare în acest sens.

POEZIA RELIGIOASĂ, AZI

Dezbaterea pe tema poeziei religioase, care/ dacă se mai scrie azi, la modul general sau sporadic, în opere sau în fragmente de operă, constituie provocarea pentru membrii Societăţii Scriitorilor Bistriţeni „Conexiuni”, la întâlnirea din 10 aprilie 2017, de la Palatul Culturii din Bistriţa.

De la poezia din biserică, poezia scrisă de oameni ai bisericii, cu rol de învăţătură, precum pe vremea lui Varlaam sau Dosoftei, şi până la biserica din poezia modernă, ca sfinţenie a celor scrise şi pătimite, există un drum întortocheat, despre care se pot emite păreri diverse, contradictorii.

Aflându-ne în aşteptarea unui moment de aducere aminte asupra Învierii, suntem mai sensibili, mai deschişi cu ceea ce gândim, vorbim şi scriem.

De aceea, o astfel de temă poate aduce rodnicie şi armonie în Societatea noastră, pentru că şi prin cuvânt se produc minuni. Înţelegerea aspectului de religiozitate în ceea ce priveşte textul scris reprezintă o etapă a maturităţii de creaţie.

Totodată, lansarea de carte, prilejuită de apariţia volumului „Şi toamna înfloresc trandafirii”, scris de energo-bio-terapeutul Alexandru Dumitru Bar, din Bistriţa, reprezintă un al doilea punct de atracţie al evenimentului apropiat. Poeziile domnului Bar se înscriu unei poetici venită din afară, cu distanţa corespunzătoare faţă de elementele specifice unei astfel de lumi şi, de aceea, poate, surprind şi devin convingătoare.

Într-o primăvară a dezgheţului, a înverzirii, a înfloririi şi a însoritului timp, să ne însoţim la următoarele „Conexiuni”, cu gând curat, pentru ca inspiraţia să ne însoţească şi ea, la rându-i.

ELENA M. CÎMPAN

POEZIA, STRIGĂT PE DINĂUNTRU

Pornind de la lucrarea pictorului Edvard Munch, considerat un manifest al curentului expresionist în artă, aflată şi pe coperta întâi a cărţii de poezie cu acelaşi titlu, „Strigătul”, de David Dorian, Editura Charmides, 2017, poetul declară încă de la început o afinitate pe care o resimte faţă de singurătate, aşa cum a făcut şi în cazul personajului Tristan, de care s-a simţit atras şi cu care s-a asemănat în alte cărţi.

Citind cartea lui David Dorian, am regăsit imagini transpuse în versuri, culese din însorita Sicilia sau din inepuizabila Elada. Aş spune că „Strigătul” este unul târziu, al ecoului ajuns la coacere, al unor urme ce au săpat  până au dat de forma poeziei. Şi aici, poetul scrie o poezie ca o proză sensibilă şi lirică, intitulându-şi grupajul „Poveşti adevărate”.

De la o călătorie, rămasă în amintire, cu semne care nu se şterg, trecând zi de zi pe stradă, realizând alte şi alte drumuri, ca un ritual, înţelegând detaliile cu un ochi atent şi întors mereu spre sine, David Dorian, „poetul de la bibliotecă”, se defineşte a fi un adept al metaforei şi al imaginii artistice, pe care le amestecă maestru, aşa cum cărţile pe un raft îşi schimbă locul din când în când, cele noi în faţa celor vechi, apoi clasici alături de moderni, în ideea de împrospătare cu aceleaşi elemente.

Prospeţime se degajă şi din poeziile lui David Dorian. Din şi prin cuvinte. Bogate, bine alese, numite „snopi de cuvinte”. Singurătatea, iubirea, fericirea, ruginirea sunt stări care îl cuprind pe poet, atât cât să scrie o poezie de neuitat. La început, aflat în „Călătorie”, simţurile deţin controlul în perceperea noului, ca pe un destin: „Ceea ce simt e o stradă dimineaţa, pe care trece ea (…), în Sicilia/ la Taormina, când ne închipuiam că am fi poeţi celebri/ (…) Noi, vechi poeţi, apreciam priveliştea incendiară;/ nicidecum a vulcanului Etna, profilat în zarea de smalţ şi/ ceramică” sau „Pe Acropole, în cuşca zeilor, amarnic/ măsuram Atena aşternută la tălpi./ Şi marea, ochi depărtat, clipind/ din pleoape de var.” Din „chicoteala singurătăţii”, poetul extrage, ca un admirator de frumos, doar liniile esenţiale, îndepărtând „reprezentări în graffiti”, adulmecând simplitatea de veacuri, ce îl atrage, ca în „Pastel”: „Soarele cade oblic peste casa bătrânului mandarin ce doarme / pe un pat de scânduri./ (…) Toamna e ca mierea sălbatică”…  Iubirea e printre picături, e ceea ce umple golul, „Trup ce se ia singur în braţe, se caută/ în poduri cu ploi leoarcă de amintiri”, „îmbrăţişări fără braţe, sărutări fără buze”. În cele din urmă, poetul  desluşeşte mesajul: „abia acum înţeleg Strigătul, tabloul lui/ Munch: mumia ţipă în sine…/ Pe stada aglomerată/ trec femei, mulţimi de femei; îţi seamănă/ ca două picături de whisky” şi „Când ne trezim singuri bem şi cântăm: aleluiah!/ Strângem la piept iubita de singurătate.” Singurătatea e „încăpătoare” şi până la fericire mai e un pas: „cum să-mi explic fericirea  ce mă inundă/ ca şi cum aş călători sub ape,/ aş merge la nesfârşit luminând abisuri.” În atmosfera creată, „Singurătatea se roagă duminica pe străzi” şi „În iarbă furnicile construiesc/ cimitire”, pe când „înserarea înfloreşte chipurile”. Din umbră, pândeşte sfârşitul, numit la David Dorian „ruginire”, cu un termen din materie, absolut filosofic. Îl găsim aici pe Zeul Pann, iar şi iară, măcinând gândurile poeţilor: „”Sub umbra verde-adormitoare/ a nucului îţi pleci chipul săpat de pâraie, (…) Ce aer nostalgic vieţuieşte acolo/ în lumea neaerului, ce vaier!// Bătăile inimii,/ ce clopote de meduze!” David Dorian simte la fel de bine degradarea, precum înflorirea. Şi anunţă, din timp, prin veştile sale poetice: „Un aer vechi a putrezit în piept./ În singurătatea oraşului,/ ploi ruginite”, „Ţi-s ochii toamne prin care îngerii ruginesc” şi într-o arheologie a poetului se descoperă „cioburi de lună”, când „Lumina iernii/ sfârâie/ la sânul/ unei/ călugăriţe.”

Poezii, precum „Vals”, ce se adună în „Să cânte muzica: vals, vals, vals/ în braţele singurătăţii” şi „Sufletul”, cu trimiteri la o exegeză proprie,  „Îmi pregătesc coborârea în iad./ Iadul e o cârciumioară, la ferestre muşcate, (…) Sufletul, o zăpadă murdară”, rotunjesc universul poetic al lui David Dorian, făcându-l un şaizecist, care scrie poezie ca un optzecist. ELENA M. CÎMPAN 

POEZIE

LICEUL PROMIS

Liceul meu nu este acesta.

Liceul meu a rămas undeva

În timp, aşa cum se întâmplă,

Cu clase ca nişte amintiri

Închise între patru pereţi

Şi un profesor cât o lume întreagă;

Din banca mea a pornit lumea mea,

De parcă mă aflam cu faţa la mare –

Numai vis…

 

Liceul meu nu este acesta.

Liceul meu este locul unde elevii

Scriu, aproape zilnic, teste, lucrări,

Teze şi teme, chiar poezii, poveşti,

Interpretări şi alte câteva teorii;

Mă uit la ei ca la un cer cu stele,

Alcătuit din ochi mari,

Deschişi, în semne de-ntrebare –

Numai vis…

 

Liceul meu nu este acesta.

Liceul meu stă ascuns în bănci

De lemn, în ghiozdane, în caiete, în cărţi,

În jurnale, în absenţe, în prezenţe,

În ore, în pauze, în aşteptare;

L-am căutat şi elev,

L-am căutat şi profesor,

Singura certitudine –

Numai vis…

ELENA M. CÎMPAN 

POEZIA

Ce e poezia? „Înger palid cu priviri curate/ Voluptuos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate/ Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”, la Eminescu, „jurnalul unui animal marin care trăieşte pe uscat şi ar vrea să zboare”, la Carl Sandburg, poezia rămâne poezie, indiferent de poeţi. E alt anotimp, e primăvară, e prima zi de primăvară, primăvara poeţilor.

Poezia e acolo unde se termină tot şi începe tot. Poezia este Crezul celui care crede în poezie. „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune/ Înşirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune”, e iar Eminescu. Poate că poezia la români e Eminescu. Ideea de Eminescu.

Poezia e uşoară pentru că e grea.

Poezia nu trebuie luată în deşert.

Poezia nu e competiţie. Nu se trezeşte la bătrâneţe.

Poezia e veşnic tânără.

Îndemnul de-a scrie poezie e bumerang, lipsit de recunoştinţă. Poetul „făcut”, nu „născut” uită. Creatorii sunt orgolioşi. Poezia nu are asemenea trăsături.

Poezia toarce în inimile noastre. E respirare, e gramul de viaţă, fără de care ne-am stinge mai degrabă.

Cine nu iubeşte poezia, nu iubeşte nimic şi pe nimeni. E sărac şi gol.

Copilăria poeziei şi gravitatea poeziei, adevărul poeziei şi frumuseţea poeziei se rostogolesc zi şi noapte peste pământul poeziei.

Poezia e continent de rezervă, e anotimp de trecere, e dor de nimic şi de nicăieri, e murmur de chemare, de aşteptare, de îngânare, e ritual zilnic, ca mişcarea.

Nu toate sunt poezie, dar poezie e în toate.

Poezia înseamnă „cuvinte potrivite”, după Arghezi, „necuvintele”, după Nichita Stănescu.

De ziua ei, să ne gândim la poezie ca la o fiinţă dragă, căreia i-am făcut rău sau bine, să o iubim, să o iertăm, ca să ne iubească şi ca să ne ierte.

ELENA M. CÎMPAN 

SPECTACOL EMOȚIONANT

”Teatrul de Vară” a găzduit, la final de săptămână, o întâlnire emoționantă între artiștii Centrului Cultural Municipal și copii de la casa Sfântul Iosif din Odorheiul Secuiesc. Ansamblul de dansuri moderne ”D-Fantasy” și Teatrul ”Alexandru Misiuga” au oferit vizitatorilor un spectacol de muzică, teatru și dans care i-a antrenat pe toți cei prezenți: Cornelia Apostol – amfitrionul întâlnirii a reușit să capteze atenția și imaginația micilor spectatori. Personaje îndrăgite și-au făcut apariția în mijlocul copiilor invitându-i să cânte și să danseze împreună.

Trupa ”D-Fantasy”, coordonată de Doris Gîța a oferit momente deosebite din repertoriul dansului modern împresionând prin execuție, ritm și tinerețe.

În final locurile s-au schimbat, artiștii devenind spectatori iar copiii din Casa Sfântul Iosif au urcat pe scenă susținând câteva momente muzicale.

Trenul veseliei realizat de Cornelia Apostol i-a ”îmbrăcat pe toți cei prezenți într-un tur muzical prin ”Teatrul de Vară”.

Manifestarea s-a încheiat cu aplauze și bucurie pentru toți cei prezenți și cu previziunea că artiștii bistrițeni îi vor vizita în curând și la ei acasă la Odorheiul Secuiesc.0427201511044410628347_789524464472851_330681552599702826_n 0427201511045411061241_789524594472838_2266583783123909176_n 0427201511051321285_826078464133188_4041465553454805294_n

Libraria Colorata este o altfel de librarie

Saptamana Altfel este pe cale sa se incheie.

In aceste zile atat elevii, cat si picii de gradinita au experimentat si au invatat lucruri noi intr-o alta maniera, intr-un mod mai relaxant si mult mai placut decat statul la scoala. O experienta frumoasa si inedita pentru ei a avut si grupa mijlocie de la gradinita cu program prelungit Casuta cu Povesti, de pe strada Zimbrului. Doamna educatoare , Avram Iulia, s-a pregatit din timp de acest eveniment si a ales Libraria Colorata,considerand ca micutii vor avea ce invata de aici. Si asa a si fost. Insotita de ajutorul dansei, Stejerean Mihaela, si de 25 de copii din grupa mijlocie, doamna educatoare se declara multumita de experienta, deoarece cei mici au fost foarte receptivi si foarte incantati de ceea ce au vazut si ceea ce au invatat la Libraria Colorata si nu regreta alegerea facuta. Micutilor li s-a citit o poveste in limba engleza,cu translator bineinteles, dupa care au avut parte de o scurta lectie de limba engleza, aportul de cunostine fiind semnificativ. La final, copiii au fost rasplatiti cu cate o carte, specifica baietei/fetite, si bomboane, promitand ca se vor intoarce in lumea povestilor de la Libraria Colorata. Insa, experienta lor din Saptamana Altfel nu s-a incheiat acolo, iar urmatoarea destinatie a fost Muzeul Judetean, la Lego, unde si-au pus talentul si imaginatia la contributie. Cu siguranta vor povesti multe zile despre aceasta frumoasa experienta si se vor lauda cunoscutilor cu ceea ce au invatat aici.

Pentru cei ce nu stiu e  dedicata tuturor categoriilor de varsta si tuturor buzunarelor, avand carti in limba engleza si limba germana, dar si in limba romana. Este o librarie altfel deoarece varietatea este ampla, de la carti pentru adolescenti,la carti ilustrate pentru cei mici, atlase geografice, dictionare sau carti cu sunete sau carti din carpe pentru bebelusi. Bistritenii sunt receptivi la activitatea librariei,motiv pentru care in perioada 16-20 aprilie,Libraria Colorata se va muta pe strada 1 Decembrie peste drum de Gen. 3.Spatiul fiind mai mare, se vor tine si cursuri de limba engleza,iar cei interesati se pot inscrie de pe acum.In vara, Libraria Colorata planuieste o tabara, unde copiii vor alterna limba romana cu limba engleza, vor picta si vor face lucru manual, astfel incat sa fie testate capacitatile fiecarui copil din tabara. Bistrita Online va scrie mai amanuntit despre activitatile Librariei Colorate,la momentul oportun.

PREMIILE ANTIDISCRIMINARE „Învăţăm împreună”, ediţia a II-a 2014

Centrul de Resurse şi Referinţă în Autism Micul Prinţ, în parteneriat cu Inspectoratul Şcolar Judeţean şi Primăria Bistriţa organizează miercuri, 10 decembrie, 2014, ora 18:00 la Centrul Multicultural Sinagoga Bistriţa evenimentul Premiile Antidiscriminare – Învățăm Împreună, ediția a II-a, 2014.

 

Scopul evenimentului este acela de a încuraja integrarea în învăţământul de masă a copiilor cu tulburări de dezvoltare. Cu acest prilej vom premia 40 de cadre didactice din Bistriţa-Năsăud care au avut o contribuție importantă la integrarea în şcoli şi grădiniţe a copiilor cu tulburări din spectrul autist și alte tulburări, în ultimii 8 ani.

Trendul european este acela de a integra copiii cu tulburări din spectrul autist, alături de copiii neurotipici în învăţământul de masă, individual sau în clase şi grupe speciale, reduse numeric, atunci când acest demers este în beneficiul lor. Evident, acest lucru nu este întotdeauna posibil şi nici întotdeauna în avantajul copilului. Însă cu intervenţie terapeutică specifică, copiii cu diverse dizabilităţi pot beneficia enorm de pe urma integrării în învăţământul de masă din punct de vedere comportamental – urmărind modele şi respectând reguli, al socializării şi comunicării – învăţând să interacţioneze adecvat şi al dezvoltării cognitive.

Integrarea unui copil cu TSA sau alte nevoi speciale în învăţământul de masă presupune un efort intens din partea familiei şi a cadrelor didactice, alături de un demers terapeutic susţinut, de lungă durată.

Din 2008, obiectivul CRRA „Micul Prinţ” fost sensibilizarea societăţii civile şi a autorităţilor locale, reducerea discriminării pe criterii de sănătate mintală, formarea de terapeuţi şi cadre didactice specializate, astfel încât fiecare copil integrat să constituie o victorie pentru Bistriţa-Năsăud ca şi comunitate, oferindu-i acelui copil şansa la o viaţă normală. Este absolut firesc ca meritele cadrelor dascălilor implicate în lupta antidiscriminare să fie recunoscute şi apreciate public.

Cadrele didactice premiate au fost nominalizate de Asociaţia Autism Europa Bistriţa şi Inspectoratul Şcolar Judeţean şi îndeplinesc, cumulativ, mai multe condiţii: au integrat în grupă/clasă/unitatea de învăţământ un copil cu tulburare din spectrul autist sau alte tulburări de natură să solicite suplimentar cadrul didactic sau unitatea; copiii integraţi sunt sau au fost încadraţi în grad de handicap; cadrele didactice sau unităţile de învăţământ au colaborat în mod direct cu ISJ, au participat la cursuri de formare sau au solicitat sprijin punctual din partea CRRA Micul Prinţ cu privire la tehnici de integrare. Aşadar, acest eveniment nu este unul exhaustiv.  Dar pentru că ne dorim ca pe scenă să urce cât mai mulţi dascăli, ne-am propus ca la la ediţiile viitoare să solicităm nominalizări publice, mobilizând în acest sens comunitatea bistriţeană.

 

Fondurile pentru premiere au fost strânse din sponsorizări prin eforturile părinţilor şi ale prietenilor „CRRA Micului Prinţ”.

          

Vă aşteptăm!

1 2 3