28/05/2017

TRADUCERI ŞI MEDITAŢII

Veronica Ştir, o cunoscută traducătoare din limba franceză, a finalizat într-o carte, la Editura StudIS din Iaşi, 2016,  cele „Cinci meditaţii asupra existenţei” ale lui Nikolai Berdiaev, după varianta Irénei Vildé-Lot, apărută la Fernand Aubier, L’Edition Montaigne, Paris, 1936.

Nikolai Berdiaev, reprezentant al existenţialismului, este filosof rus, preocupat de filosofia religiei, care a trăit între anii 1874 şi 1948. În cele cinci ample meditaţii, Berdiaev vorbeşte despre singurătate, societate şi comunicare, despre condiţia filosofului, „tragică, aproape toată lumea este împotriva lui”, despre lecturi şi învăţături, cu note grăitoare din filosofi de marcă, Hartmann, Nietzsche, Husserl, Jaspers, Kierkegaard, într-o aleasă horă de termeni şi concepte, de afirmaţii şi îndoieli, de porţi deschise din una în alta, ca un fir al trăirii înţelese.

Prima meditaţie, „Situaţia tragică a filosofului şi sarcinile filosofiei”, porneşte de la conflictul dintre filosofie şi religie, de-a lungul istoriei, prezentând idei potrivit cărora „filosofia s-a împrospătat întotdeauna din surse religioase” şi „creştinismul s-a introdus în însăşi intimitatea gândirii şi a transformat toată problematica”, pentru a lămuri ce este filosofia personală, subiectivă, şi cea impersonală, obiectivă.

A doua meditaţie, „Subiectul şi obiectivitatea”, oferă informaţii despre teoria cunoaşterii, construită pe opoziţia dintre subiect şi obiect, cu trimiteri la Fichte, Hegel, Luther. Berdiaev susţine că „experienţa existenţială este anterioară cunoaşterii”, că „termenul de existenţă este preferat celui de viaţă, pentru că viaţa este o categorie biologică, în timp ce existenţa este o categorie ontologică” şi că „a exista înseamnă a locui în sine, în lume, a fi aruncat într-o lume biologică şi socială”.

Meditaţia a treia, „Eul, singurătatea, societatea”, aduce în discuţie punctul de la care pleacă filosofia: „Filosofia pleacă de la eu, nu de la obiect: ea se naşte cu îndoiala asupra obiectului”, „eul e primitiv”,  Descartes pretindea că-l deduce pe eu din gândire „Je pense, donc je suis!” ( „Cogito, ergo sum!”), dar în realitate nu pentru gândire exist, ci gândesc pentru că exist. Apoi, aflăm că „orice eu seamănă cu altul în calitate de eu pur; dar fiecare nu este unul decât în ceea ce-l deosebeşte de celelalte”. Problema singurătăţii este privită ca un fenomen social: „ea presupune întotdeauna conştiinţa unei conexiuni cu celălalt. (…) Ceea ce rămâne să ne întrebăm este dacă această singurătate este definitivă şi eternă sau dacă nu e decât un moment în destinul omului, al lumii, al lui Dumnezeu.”

A patra meditaţie, „Răul timpului, schimbarea şi eternitatea”, se ocupă de timp, ca problemă fundamentală a existenţei umane. Timp obiectiv şi subiectiv, trecut, prezent şi viitor, timp pierdut, regăsit, ucigaş, salvator, sunt feţe ale acelui timp, pe care credem că îl avem dat, ca un destin. Timpul şi sfârşitul, timpul şi infinitul, clipa, teoria relativităţii, sunt dimensiuni de bază pe care Berdiaev şi le ia aliat în demersul său filosofic existenţialist.

Ultima meditaţie din carte, a cincea, „Persoana, societatea şi comuniunea”, tratează legăturile persoanei cu eul, cu individul, cu lucrul şi cu obiectul, ca un păienjeniş de categorii existenţiale, în căutarea unui sens definitiv. Dar sensul filosofiei este ca sensul vieţii. Se cere doar trăit. Pledoaria pentru comuniune înseamnă apropierea de Dumnezeu. Şi Berdiaev încheie apoteotic: „Feuerbach… voia să treacă de la ideea de Dumnezeu la ideea de om. Apoi Nietzsche … a vrut să treacă de la ideea de om la ideea de supraom. (… ) În prezent trebuie să înţelegem într-un fel nou că a trece la om înseamnă a trece la Dumnezeu.”

Dacă ne gândim că „meditaţiile” lui Berdiaev au apărut la Paris în 1936 şi ele rămân valabile azi, la aproape 100 de ani trecuţi, atunci este uşor de recunoscut esenţa filosofiei existenţialiste.

Cum traducerea este o activitate de cuvinte, este o înflorire de sensuri şi imagini noi, un caleidoscop redimensionat cu fiecare privire, traducătorul este cel care trebuie să aleagă varianta  potrivită aspectului nou, pe care îl îmbracă  o operă. Cu siguranţă, la capătul unei munci îndelungi, Veronica Ştir se re-găseşte în dualitatea creator- traducător, ca un binom dătător de lumină.

ELENA M. CÎMPAN

PRECIZĂRI PENTRU ÎNTÂLNIREA DIN 10 MAI, ORA 18.00, SALA “CONEXIUNI”

Obişnuiţi deja cu ziua şi ora Conexiunilor, vă invit ca pentru ediţia de mai să ne îndreptăm atenţia către literatura contemporană – poezie, proză scurtă, schiţă, roman – din perspectivă geografică, dar nu doar “extrasă” din părţi ale României, ci şi din alte zone ale Pământului, cum ar fi Europa faţă în faţă cu America sau Asia, cu  diferite abordări literare, feluri de a vedea lucrurile.

Pe scurt, să ne gândim la diversitatea de cărţi. Pornind, poate, de la marcantul punct al Zilei Europei, care nu trebuie să aibă doar un caracter politic, economic, financiar. Europa a dat şi dă în continuare texte frumoase. Vă propun să ne gândim şi să găsim argumente pentru scrisul prezent. Din “literatura universală” de la şcoală şi cea prezentă în reviste.
Totodată, suntem mai aproape de Blaga în aceste zile. Să încercăm o actualizare a poetului/ filosofului din Lancrăm.
Sunt convinsă că veţi fi plini de idei, ca de fiecare dată, şi timpul va trece prea repede pentru tot ce vom avea a ne spune.
Într-un fel, mă bucur de bogăţia de mesaje care se rostesc la “Conexiuni”. Înseamnă că nu ne întâlnim degeaba.
Aştept veşti despre noi apariţii editoriale ale membrilor “Conexiuni”. Anunţuri de lansări.
Nu uitaţi să trimiteţi materiale pentru revista “Conexiuni literare” ( numărul 2, pentru că numărul 1 este definitivat).
Sper că veţi participa în număr cât mai mare la Întălnirile “Conexiuni” din 10 mai 2017.
Până atunci, vă doresc Macedonski şi “liliacul înflorit”!
Elena M. Cîmpan
Preşedinta Societăţii Scriitorilor Bistriţeni “Conexiuni” 
 PRECIZĂRI PENTRU ÎNTÂLNIREA DIN 10 MAI, ORA 18.00, SALA

UN ACADEMICIAN LA COLEGIUL NAŢIONAL „LIVIU REBREANU” DIN BISTRIŢA

Cine nu-l cunoaşte pe Ioan Aurel Pop? Se întâmplă, poate, o dată la o sută de ani ca un academician să treacă pragul unui şcoli. Am spune că a fost o vizită ca-ntre academicieni, dacă nu uităm faptul că şi Liviu Rebreanu a fost membru al Academiei Române.

Conferinţa pe care a susţinut-o Ioan Aurel Pop în Sala Festivă a Colegiului Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa, în mod clasic, folosind mijloace tradiţionale, de expresie, de limbaj, de atitudine, şi modern, prin suportul electronic, vizual, a atras atenţia auditivă şi cea vizuală, numindu-se cu un titlu-întrebare, „Aşa se scrie istoria: români buni, români răi?” Poate că la prima vedere unii s-ar fi aşteptat la o abordare care să despartă mai mult şi nu să apropie, aşa cum s-a întâmplat, de fapt.

Organizatorii evenimentului au fost Asociaţia Profesorilor de Istorie din România, filiala Bistriţa-Năsăud, coordonator, Claudiu Şular, cu participare însemnată, profesori, elevi, şi Rotary Club Bistriţa Nosa, cu o prezenţă semnificativă, de nume alese, de elită, din diverse domenii. Cuvântul din deschidere a aparţinut directoarei Violeta Griga, care şi-a exprimat bucuria de a participa la Conferinţă şi de a reprezenta şcoala într-un moment deosebit. Moderatorul acţiunii a fost Eladie Greere, un cunoscător al invitaţilor, ce a ştiut să acorde fiecăruia timp cuvenit, mai ales în partea a doua, de dialog.

Conferinţa în sine a conţinut o prezentare de ansamblu a istoriei. Orice formulă, cum ar fi „o lecţie de istorie”,  a fost cu mult depăşită şi alegând-o astfel am micşora semnificativ din valoarea Conferinţei. Profesorul, istoric, academician, a vorbit despre locul istoricilor, care se află „în faţa unui puzzle”, despre istoria ca realitate, nu ca ficţiune, despre scrierea şi re-scrierea istoriei, nu din memorie, ci pe bază de izvoare, de surse, de documente, despre istoria- eseu, trecând în revistă epoci întregi, de la Antichitate şi până la aşa- numitul „obsedantul-deceniu”, cu exemple de pe vremea dacilor, a romanilor, a umaniştilor, cu Dimitrie Cantemir, a Şcolii Ardelene, despre curente, cum ar fi cel autohton, Coşbuc, Blaga, sau naţionalist, prin Iorga, Eminescu, ajungând la prezent, cu libertatea de opinii, şi încheind cu ideea potrivit căreia „scopul istoriei ca ştiinţă este căutarea adevărului” şi cu definiţia că „istoria este prezentul oamenilor care au trăit în trecut, iar pentru ei acesta a fost prezent”. Concluzia, limpede, după tot drumul prin istorie, a fost că cel mai mult contează specializarea pentru cei care se ocupă de istorie, şi nu numai, pentru că această condiţie este necesară în orice activitate.

La invitaţia lui Claudiu Şular, am participat, din spirit de colegialitate, la Conferinţa lui Ioan Aurel Pop. Atrasă în primul rând de un nume derutant dat Conferinţei. M-a dus cu gândul mai întâi la o revoltă a felului cum se scrie istoria, pentru români buni şi pentru români răi, diferit, şi apoi la o posibilă interogaţie, care s-ar adresa şi ar aştepta răspuns de la toţi, buni sau răi. Intonaţia şi accentul pot face diferenţa dintre cele două opţiuni. În al doilea rând, mi-a plăcut cum vorbeşte Ioan Aurel Pop, de câte ori l-am auzit. O retorică rară, azi, cald intelectuală, o sumă de lecturi, nu doar istorice, un orizont dincolo de ţară şi dincolo de timp.

Ca profesor, apreciez că foştii studenţi, mulţi dintre ei, profesori, au venit să-şi (re)vadă, să-şi susţină îndrumătorul, mentorul. Ca scriitor, îmi râde inima când văd cât de frumos (re)cunosc alţii, de alte discipline, frumuseţea unei poezii învăţate pe de rost. Când a participat la  Colocviul „George Coşbuc”, în noiembrie 2016, Ioan Aurel Pop, ca istoric, a fost mai convingător decât mulţi în discursul lui, echivalând intervenţiile la microfon ale lui N. Manolescu sau Irina Petraş. Ca jurnalist, este îmbucurător faptul că în fruntea unor instituţii nu se află doar oameni politici, ci şi adevărate capacităţi ale momentului, aşa cum este Ioan Aurel Pop, rector al Universităţii „Babeş- Bolyai”, Cluj- Napoca. Am ascultat Conferinţa cu interes şi cu … un pic de rezervă, întrebându-mă dacă oare Ioan Aurel Pop nu şi-a mai pierdut din bogăţia ideilor sau din farmecul prezentării. La capitolul acesta, am pierdut. Pe lângă ştiinţa de carte, Ioan Aurel Pop are un cult pentru limba română, un echilibru în a vorbi despre provinciile româneşti, o sensibilitate pentru credinţă şi se pricepe la cuvinte potrivite, ceea ce face ca o lumină/ lumânare să ardă.

După Conferinţă, dialogul a continuat în acelaşi cadru cu intervenţii şi întrebări dintre cele mai diferite, de la erori, istorice, umane ( Nicholas Kazan), probleme ale Comisiei de Cultură din Proiectul de ţară ( Florin Iliescu), gânduri dinaintea Centenarului Unirii, 2018 ( Ioan Seni).

În fiecare zi mai e o zi. Prezenţa lui Ioan Aurel Pop la Colegiul Naţional „Liviu Rebreanu” din Bistriţa, vorbind despre cum se scrie istoria, marchează o sărbătoare în acest sens.

CONCERT EXTRAORDINAR DE SFINTELE PAȘTI CU ORCHESTRA OPEREI DIN BRAȘOV

Primăria Municipiului Bistriţa şi Palatul Culturii Bistrița organizează în ziua de 18 Aprilie 2017 tradiţionalul Concert extraordinar de Paști, susţinut în acest an de soliștii Cristina Oltean, Florin Ormenișan și Orchestra Operei din Brașov. Dirijor: Alexandru Ilie.

Concertul va avea loc marți 18 Aprilie 2017 în sala de spectacole a Palatului Culturii, începând cu ora 18.00, iar prețul unui bilet este de 15 lei.

BILETELE SE PUN ÎN VÂNZARE LA SEDIUL PALATULUI CULTURII DE LUNI PÂNĂ VINERI ÎNTRE ORELE 11:00-13:00 ȘI  17:00-20:00. 

17858409_1401800023210576_1428180565_o17793316_1401799999877245_918389099_n

POEZIA RELIGIOASĂ, AZI

Dezbaterea pe tema poeziei religioase, care/ dacă se mai scrie azi, la modul general sau sporadic, în opere sau în fragmente de operă, constituie provocarea pentru membrii Societăţii Scriitorilor Bistriţeni „Conexiuni”, la întâlnirea din 10 aprilie 2017, de la Palatul Culturii din Bistriţa.

De la poezia din biserică, poezia scrisă de oameni ai bisericii, cu rol de învăţătură, precum pe vremea lui Varlaam sau Dosoftei, şi până la biserica din poezia modernă, ca sfinţenie a celor scrise şi pătimite, există un drum întortocheat, despre care se pot emite păreri diverse, contradictorii.

Aflându-ne în aşteptarea unui moment de aducere aminte asupra Învierii, suntem mai sensibili, mai deschişi cu ceea ce gândim, vorbim şi scriem.

De aceea, o astfel de temă poate aduce rodnicie şi armonie în Societatea noastră, pentru că şi prin cuvânt se produc minuni. Înţelegerea aspectului de religiozitate în ceea ce priveşte textul scris reprezintă o etapă a maturităţii de creaţie.

Totodată, lansarea de carte, prilejuită de apariţia volumului „Şi toamna înfloresc trandafirii”, scris de energo-bio-terapeutul Alexandru Dumitru Bar, din Bistriţa, reprezintă un al doilea punct de atracţie al evenimentului apropiat. Poeziile domnului Bar se înscriu unei poetici venită din afară, cu distanţa corespunzătoare faţă de elementele specifice unei astfel de lumi şi, de aceea, poate, surprind şi devin convingătoare.

Într-o primăvară a dezgheţului, a înverzirii, a înfloririi şi a însoritului timp, să ne însoţim la următoarele „Conexiuni”, cu gând curat, pentru ca inspiraţia să ne însoţească şi ea, la rându-i.

ELENA M. CÎMPAN

POEZIA, STRIGĂT PE DINĂUNTRU

Pornind de la lucrarea pictorului Edvard Munch, considerat un manifest al curentului expresionist în artă, aflată şi pe coperta întâi a cărţii de poezie cu acelaşi titlu, „Strigătul”, de David Dorian, Editura Charmides, 2017, poetul declară încă de la început o afinitate pe care o resimte faţă de singurătate, aşa cum a făcut şi în cazul personajului Tristan, de care s-a simţit atras şi cu care s-a asemănat în alte cărţi.

Citind cartea lui David Dorian, am regăsit imagini transpuse în versuri, culese din însorita Sicilia sau din inepuizabila Elada. Aş spune că „Strigătul” este unul târziu, al ecoului ajuns la coacere, al unor urme ce au săpat  până au dat de forma poeziei. Şi aici, poetul scrie o poezie ca o proză sensibilă şi lirică, intitulându-şi grupajul „Poveşti adevărate”.

De la o călătorie, rămasă în amintire, cu semne care nu se şterg, trecând zi de zi pe stradă, realizând alte şi alte drumuri, ca un ritual, înţelegând detaliile cu un ochi atent şi întors mereu spre sine, David Dorian, „poetul de la bibliotecă”, se defineşte a fi un adept al metaforei şi al imaginii artistice, pe care le amestecă maestru, aşa cum cărţile pe un raft îşi schimbă locul din când în când, cele noi în faţa celor vechi, apoi clasici alături de moderni, în ideea de împrospătare cu aceleaşi elemente.

Prospeţime se degajă şi din poeziile lui David Dorian. Din şi prin cuvinte. Bogate, bine alese, numite „snopi de cuvinte”. Singurătatea, iubirea, fericirea, ruginirea sunt stări care îl cuprind pe poet, atât cât să scrie o poezie de neuitat. La început, aflat în „Călătorie”, simţurile deţin controlul în perceperea noului, ca pe un destin: „Ceea ce simt e o stradă dimineaţa, pe care trece ea (…), în Sicilia/ la Taormina, când ne închipuiam că am fi poeţi celebri/ (…) Noi, vechi poeţi, apreciam priveliştea incendiară;/ nicidecum a vulcanului Etna, profilat în zarea de smalţ şi/ ceramică” sau „Pe Acropole, în cuşca zeilor, amarnic/ măsuram Atena aşternută la tălpi./ Şi marea, ochi depărtat, clipind/ din pleoape de var.” Din „chicoteala singurătăţii”, poetul extrage, ca un admirator de frumos, doar liniile esenţiale, îndepărtând „reprezentări în graffiti”, adulmecând simplitatea de veacuri, ce îl atrage, ca în „Pastel”: „Soarele cade oblic peste casa bătrânului mandarin ce doarme / pe un pat de scânduri./ (…) Toamna e ca mierea sălbatică”…  Iubirea e printre picături, e ceea ce umple golul, „Trup ce se ia singur în braţe, se caută/ în poduri cu ploi leoarcă de amintiri”, „îmbrăţişări fără braţe, sărutări fără buze”. În cele din urmă, poetul  desluşeşte mesajul: „abia acum înţeleg Strigătul, tabloul lui/ Munch: mumia ţipă în sine…/ Pe stada aglomerată/ trec femei, mulţimi de femei; îţi seamănă/ ca două picături de whisky” şi „Când ne trezim singuri bem şi cântăm: aleluiah!/ Strângem la piept iubita de singurătate.” Singurătatea e „încăpătoare” şi până la fericire mai e un pas: „cum să-mi explic fericirea  ce mă inundă/ ca şi cum aş călători sub ape,/ aş merge la nesfârşit luminând abisuri.” În atmosfera creată, „Singurătatea se roagă duminica pe străzi” şi „În iarbă furnicile construiesc/ cimitire”, pe când „înserarea înfloreşte chipurile”. Din umbră, pândeşte sfârşitul, numit la David Dorian „ruginire”, cu un termen din materie, absolut filosofic. Îl găsim aici pe Zeul Pann, iar şi iară, măcinând gândurile poeţilor: „”Sub umbra verde-adormitoare/ a nucului îţi pleci chipul săpat de pâraie, (…) Ce aer nostalgic vieţuieşte acolo/ în lumea neaerului, ce vaier!// Bătăile inimii,/ ce clopote de meduze!” David Dorian simte la fel de bine degradarea, precum înflorirea. Şi anunţă, din timp, prin veştile sale poetice: „Un aer vechi a putrezit în piept./ În singurătatea oraşului,/ ploi ruginite”, „Ţi-s ochii toamne prin care îngerii ruginesc” şi într-o arheologie a poetului se descoperă „cioburi de lună”, când „Lumina iernii/ sfârâie/ la sânul/ unei/ călugăriţe.”

Poezii, precum „Vals”, ce se adună în „Să cânte muzica: vals, vals, vals/ în braţele singurătăţii” şi „Sufletul”, cu trimiteri la o exegeză proprie,  „Îmi pregătesc coborârea în iad./ Iadul e o cârciumioară, la ferestre muşcate, (…) Sufletul, o zăpadă murdară”, rotunjesc universul poetic al lui David Dorian, făcându-l un şaizecist, care scrie poezie ca un optzecist. ELENA M. CÎMPAN 

POEZIE

LICEUL PROMIS

Liceul meu nu este acesta.

Liceul meu a rămas undeva

În timp, aşa cum se întâmplă,

Cu clase ca nişte amintiri

Închise între patru pereţi

Şi un profesor cât o lume întreagă;

Din banca mea a pornit lumea mea,

De parcă mă aflam cu faţa la mare –

Numai vis…

 

Liceul meu nu este acesta.

Liceul meu este locul unde elevii

Scriu, aproape zilnic, teste, lucrări,

Teze şi teme, chiar poezii, poveşti,

Interpretări şi alte câteva teorii;

Mă uit la ei ca la un cer cu stele,

Alcătuit din ochi mari,

Deschişi, în semne de-ntrebare –

Numai vis…

 

Liceul meu nu este acesta.

Liceul meu stă ascuns în bănci

De lemn, în ghiozdane, în caiete, în cărţi,

În jurnale, în absenţe, în prezenţe,

În ore, în pauze, în aşteptare;

L-am căutat şi elev,

L-am căutat şi profesor,

Singura certitudine –

Numai vis…

ELENA M. CÎMPAN 

POEZIA

Ce e poezia? „Înger palid cu priviri curate/ Voluptuos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate/ Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea”, la Eminescu, „jurnalul unui animal marin care trăieşte pe uscat şi ar vrea să zboare”, la Carl Sandburg, poezia rămâne poezie, indiferent de poeţi. E alt anotimp, e primăvară, e prima zi de primăvară, primăvara poeţilor.

Poezia e acolo unde se termină tot şi începe tot. Poezia este Crezul celui care crede în poezie. „E uşor a scrie versuri/ Când nimic nu ai a spune/ Înşirând cuvinte goale/ Ce din coadă au să sune”, e iar Eminescu. Poate că poezia la români e Eminescu. Ideea de Eminescu.

Poezia e uşoară pentru că e grea.

Poezia nu trebuie luată în deşert.

Poezia nu e competiţie. Nu se trezeşte la bătrâneţe.

Poezia e veşnic tânără.

Îndemnul de-a scrie poezie e bumerang, lipsit de recunoştinţă. Poetul „făcut”, nu „născut” uită. Creatorii sunt orgolioşi. Poezia nu are asemenea trăsături.

Poezia toarce în inimile noastre. E respirare, e gramul de viaţă, fără de care ne-am stinge mai degrabă.

Cine nu iubeşte poezia, nu iubeşte nimic şi pe nimeni. E sărac şi gol.

Copilăria poeziei şi gravitatea poeziei, adevărul poeziei şi frumuseţea poeziei se rostogolesc zi şi noapte peste pământul poeziei.

Poezia e continent de rezervă, e anotimp de trecere, e dor de nimic şi de nicăieri, e murmur de chemare, de aşteptare, de îngânare, e ritual zilnic, ca mişcarea.

Nu toate sunt poezie, dar poezie e în toate.

Poezia înseamnă „cuvinte potrivite”, după Arghezi, „necuvintele”, după Nichita Stănescu.

De ziua ei, să ne gândim la poezie ca la o fiinţă dragă, căreia i-am făcut rău sau bine, să o iubim, să o iertăm, ca să ne iubească şi ca să ne ierte.

ELENA M. CÎMPAN 

„CULOAREA NU RĂMÂNE ÎN LOC”, AFIRMĂ ONIŢA MUREŞAN, ARTIST PLASTIC

Recentul vernisaj din foaierul Palatului Culturii din Bistriţa, „Dintre atâte primăveri…”, autoare Oniţa Mureşan, m-a dus cu gândul la Dimitrie Anghel, poetul grădinilor, şi la poezia lui „Din grădină”: „Miresme dulci de flori mă-mbată şi mă alintă gânduri blânde…/ Ce iertător şi bun ţi-e gândul, în preajma florilor plăpânde!/ Râd în grămadă; flori de nalbă şi flori de mărgărint,/ De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint.”

Într-un simbolism aparte, în lucrările Oniţei Mureşan îşi dau mâna parfum, culoare, sunet, generând o stare de admiraţie, ca-n faţa unui tablou din natură. Pentru că rolul unei pânze care prezintă natură, fie că sunt flori, copaci, stânci, mare, este de-a aduce aproape, în faţa ochilor, peisajul trăit şi oferit spre trăire mai departe.

Operele Oniţei Mureşan sunt ample, în dimensiuni mari sau mici, inspirate şi pictate pe muzică celebră: Concertul nr. 2 din Rachmaninof oferă un tablou în trei părţi, Simfonia în alb de Ceaikovski se potriveşte bujorilor ca de balerină, Simfonia în roz, de Chopin, Celest al lui Liszt, Fortissimo, al lui Prokofiev, creează o adevărată muzică a florilor, grupată sub genericul „Dor de primăvară”, cu lucrări surate, ce se caută, se aşteaptă şi se completează una pe cealaltă, ca-ntr-o grădină, unde florile înfloresc pe rând, la timpul lor.

Oniţa Mureşan face din culori mişcare, drum, poveşti. Ea spune şi crede că o culoare nu rămâne pe loc. Ea trece, se transformă. De aceea, albul de ghiocel, scrijelit, zgâriat, murdărit, crăpat, oferă etape ale culorii atât de simplă şi atât de semnificativă.

„Dintre atâte primăveri”… „Care lasă malurile, câte oare le vor  sparge/ Vânturile, valurile?…”

ELENA M. CÎMPAN 

Recentul vernisaj din foaierul Palatului Culturii din Bistriţa, „Dintre atâte primăveri…”, autoare Oniţa Mureşan, m-a dus cu gândul la Dimitrie Anghel, poetul grădinilor, şi la poezia lui „Din grădină”: „Miresme dulci de flori mă-mbată şi mă alintă gânduri blânde…/ Ce iertător şi bun ţi-e gândul, în preajma florilor plăpânde!/ Râd în grămadă; flori de nalbă şi flori de mărgărint,/ De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint.”

Într-un simbolism aparte, în lucrările Oniţei Mureşan îşi dau mâna parfum, culoare, sunet, generând o stare de admiraţie, ca-n faţa unui tablou din natură. Pentru că rolul unei pânze care prezintă natură, fie că sunt flori, copaci, stânci, mare, este de-a aduce aproape, în faţa ochilor, peisajul trăit şi oferit spre trăire mai departe.

Operele Oniţei Mureşan sunt ample, în dimensiuni mari sau mici, inspirate şi pictate pe muzică celebră: Concertul nr. 2 din Rachmaninof oferă un tablou în trei părţi, Simfonia în alb de Ceaikovski se potriveşte bujorilor ca de balerină, Simfonia în roz, de Chopin, Celest al lui Liszt, Fortissimo, al lui Prokofiev, creează o adevărată muzică a florilor, grupată sub genericul „Dor de primăvară”, cu lucrări surate, ce se caută, se aşteaptă şi se completează una pe cealaltă, ca-ntr-o grădină, unde florile înfloresc pe rând, la timpul lor.

Oniţa Mureşan face din culori mişcare, drum, poveşti. Ea spune şi crede că o culoare nu rămâne pe loc. Ea trece, se transformă. De aceea, albul de ghiocel, scrijelit, zgâriat, murdărit, crăpat, oferă etape ale culorii atât de simplă şi atât de semnificativă.

„Dintre atâte primăveri”… „Care lasă malurile, câte oare le vor  sparge/ Vânturile, valurile?…”

ELENA M. CÎMPAN 

Recentul vernisaj din foaierul Palatului Culturii din Bistriţa, „Dintre atâte primăveri…”, autoare Oniţa Mureşan, m-a dus cu gândul la Dimitrie Anghel, poetul grădinilor, şi la poezia lui „Din grădină”: „Miresme dulci de flori mă-mbată şi mă alintă gânduri blânde…/ Ce iertător şi bun ţi-e gândul, în preajma florilor plăpânde!/ Râd în grămadă; flori de nalbă şi flori de mărgărint,/ De parc-ar fi căzut pe straturi un stol de fluturi de argint.”

Într-un simbolism aparte, în lucrările Oniţei Mureşan îşi dau mâna parfum, culoare, sunet, generând o stare de admiraţie, ca-n faţa unui tablou din natură. Pentru că rolul unei pânze care prezintă natură, fie că sunt flori, copaci, stânci, mare, este de-a aduce aproape, în faţa ochilor, peisajul trăit şi oferit spre trăire mai departe.

Operele Oniţei Mureşan sunt ample, în dimensiuni mari sau mici, inspirate şi pictate pe muzică celebră: Concertul nr. 2 din Rachmaninof oferă un tablou în trei părţi, Simfonia în alb de Ceaikovski se potriveşte bujorilor ca de balerină, Simfonia în roz, de Chopin, Celest al lui Liszt, Fortissimo, al lui Prokofiev, creează o adevărată muzică a florilor, grupată sub genericul „Dor de primăvară”, cu lucrări surate, ce se caută, se aşteaptă şi se completează una pe cealaltă, ca-ntr-o grădină, unde florile înfloresc pe rând, la timpul lor.

Oniţa Mureşan face din culori mişcare, drum, poveşti. Ea spune şi crede că o culoare nu rămâne pe loc. Ea trece, se transformă. De aceea, albul de ghiocel, scrijelit, zgâriat, murdărit, crăpat, oferă etape ale culorii atât de simplă şi atât de semnificativă.

„Dintre atâte primăveri”… „Care lasă malurile, câte oare le vor  sparge/ Vânturile, valurile?…”

ELENA M. CÎMPAN         0321201709161617356981_1488789031152582_2039031268_o0321201709185817352759_1487573537940798_1501612051_n03212017091934img9275_0

COMUNICAT DE PRESĂ

Ca o fructificare a unor preocupari constante de implicare in viata sociala a comunitatilor in care cu totii traim si folosind prilejul Zilei Mondiale a Apei 2017, Cluburile Rotary Bistrita Nosa si Rotary Nasaud, care fac parte din Districtul Rotary 2241 Romania-Republica Moldova, vor lansa Miercuri 22 Martie, incepand cu orele 13,00, ”Proiectul Educatia privind apa si igiena sanitara”, destinat informarii, constientizarii si educarii generatiei tinere – si nu numai – asupra utilizarii rationale a apei, ca si pentru asigurarea sanatatii personale si a celei publice prin igiena.

 

In cadrul ceremoniei de lansare a Proiectului Rotary, care va avea loc la Scoala Gimnaziala „ Lucian Blaga”, Sala Festiva, Str. Garoafei Nr. 8 , se vor prezenta materialele educationale realizate prin eforturi proprii, in sustinerea campaniei de informare privind apa si igiena sanitara,  materiale destinate a fi diseminate in perioada urmatoare in randul scolilor din mai mult de 10 judete din Romania si mai multe raioane din Republica Moldova, la care beneficiari vor fi aproximativ 20.000 de elevi, din peste 700 de clase.

 

La eveniment au fost invitati reprezentanti ai Inspectoratului Scolar Bistrita-Nasaud , Directia de Sanatate Publica Bistrita-Nasaud, elevi si profesori, precum si Rotarieni din Bistrita si Nasaud.

 

Rotary District 2241 Romania-Republica Moldova

Florin Iliescu-Responsabil Comisie de apa-sanitatie

Cu sprijinul
RC Bistrita Nosa – presedinte Cristian Tuturuga

 si

RC Nasaud – presedinte Sorin Dobricean

images

Rotary+Clubs+of+Calgary+and+Area