Categories
Agenda Fara categorie Info-box Lifestyle News

Povestea trista dar fascinanata a lui Zolty

O poveste care mi-a taiat respiratia. Pentru cei care inca nu-l cunoasteti pe Zolty va rog frumos sa-i urmariti blogul si sa cititi despre viata si durerile lui … lectura placuta

mihaiela

… IARNA era foarte frig in dormitor, ne dadeau doar daua paturi sa ne invelim si ne era frig, de acolo mise trage reumatismul cred ca, dadeau putina caldura doar SANBATA seara cind faceam baie toti copii din scoala (o data pe saptamina) Cu mincarea era la fel foarte putina, doar la amiaza ne mai saturam in rest eram tot flaminzi. In tinpul scolii eram la scoala si in vacante eram la BUNICI. In vare anului 1986, BUNICI s-au inbolnavit BUNICA a parelizat la pat si nu mai putea sa aiba grija de noi, si ne-a dat inapoi la tata care intre tinp sa recasatorit cu o femeie cu 3 copii si locuia in comuna MIHAI-VITEAZU  JUD. CLUJ stateam doar in vacanta la tata si acolo la tata a fost foarte rau, stiti ce greu e cu mama vitrega si nici sa nu poti unbla? Uni poate stiu dar ce-i mai multi habar nu au. La TATA era aproape acelas regim ca si la scoala, ma-m obisnuit foarte repede, foame, uneori si batae (mai rar decit la scoala dar era ). In prima vacanta la TATA, chind ma dus inapoi la scoala eram plin de paduchi si rideau copii de mine, ( nu ca eram singurul cu paduchi ) .De multe ori am luat batae nevinovat eu si fratele meu la fel, dar copii la mama vitrega nu stiau ce e bataia si ce e mai rau chiar TATA ne batea din cine stie ce motive inventate de mama vitrega.  In 1987 au venit niste DOCTORI de la Cluj sa ne consulte pe toti copiii de la scoala ( asa credeam noi, dar iei cautau cobai pentru. experimente, m-am convins mai tirziu de asta) Unul dintre DOCTORI, dupa ce ma consultat, ma intreaba pe mine, vrei sa mergi pe picioare? (era visul meu sa pot sa merg, sa nu ma mai rog de nimeni) i-am raspuns DAA! Acelas lucru ia intrebat si pe alti am aflat mai tirziu. Eram in clasa a 5 a. Mi-a spus DOCTORUL , ca sa-i zic la tata sa ma duca in vacanta la SPITALUL DE RECUPERARI DIN CLUJ. De-abia asteptam sa vina vacanta ca sa merg la spital sa ma vindec sa fiu sanatos ca alti copii. A venit vacanta,  a venit tata dupa mine si i-am spus ce a spus DOCTORUL ala, s-a dus la tovarasul director la intrebat despre ce i-am spus eu, directorul i-a spus ca am sanse sa pot unbla si sa ma duca la la SPITALUL DE RECUPERARI, zis si facut. M-a dus la spital si am fost internat la DOCTOR VASILESCU DANA, acolo a inceput alt calvar pentru. mine. Eu nu putean sa-mi indrept picioarele de la genunchi, mi-au pus greutati legate de picioare pe scripet, ma dureau picioarele ingrozitor de tare, toata ziua plingeam de durerile ce le aveam la picioare noaptea ma lasau sa dorm si eu . Am plins foarte mult acolo mi-au sacat lacrimile.

mai multe cititi pe http://zoltybogata.wordpress.com

Categories
Bistrita News Opinii

La orânduire de unică folosință, construcții de unică folosință (Jucu înainte de Nokia)

de Ion Mureșan

Mi-aduc aminte de prima mea vizită la Jucu, locul de origine a lui Gheorghe Barițiu. Deși am neamuri apropiate acolo și fusesem invitat de nenumărate ori să le fac o vizită, s-a potrivit ca abia 12 ani după Revoluție să calc pentru prima dată în satul lor. Recunosc, ceva emoții m-au încercat.

E o comună mare, cu peste 4.000 de locuitori, ori, spus după tipic austriac, cu 1.617 fumuri, așezată în lunca Someșului la vreo 30 de kilometri de Cluj. Jucanii sunt în bună parte legumicultori, cunoscuți de altfel pe piața orașului. În comună este introdusă apa potabilă, telefonia digitală, iar în anul vizitei tocmai ce se introducea gazul. Administrația locală visa la un proiect pentru realizarea canalizării, visa, cu ochii deschiși, să construiască o școală nouă, să se conecteze la televiziunea prin cablu și, imediat, la internet.

Însă, ca să ajung să știu toate astea, a trebuit să trec de la oraș la sat. O trecere cât se poate de concretă și exemplară atunci. După ce am părăsit șoseaua națională Cluj-Dej, am înfruntat, la modul cel mai real, o trecere de nivel peste calea ferată în fața căreia șoferul era gata-gata să renunțe. I-am insuflat curaj, care cum ne-am priceput, așa că după ce a executat niște manevre de maestru, ne-a declarat că de acum suntem la țară. După nici cinci minute săltam pe banchete ca nucile în muzica înjurăturilor conducătorului auto, el însuși poet, dar pe care realitatea îl convertea sub ochii noștri la genul literar al blestemului. Asudat, ducând mașina șerpuitor, ca elasticul în izmene, printre gropile adânci și înghețate, ne-a mărturisit că mai trăise o astfel de experiență în Basarabia, unde tot prin astfel de drumuri imposibile satele erau ținute departe de ochii străinilor curioși.

Avându-l drept ghid pe unchiul, gospodar cunoscut, am dat o raită prin comună. Din loc în loc apăreau clădiri fantomatice, hale părăsite, blocuri galbene și pătrățoase pe lângă care nu se vedea picior de om. Doar câini jigăriți își făceau de lucru prin omăt în jurul lor. De fiecare dată am întrebat:

– Ce e acolo?

De fiecare dată el mi-a răspuns:

– Acolo a fost crescătoria de purcei, acolo a fost crescătoria de cai, acolo a fost magazia de cereale, acolo a fost moara, acolo au fost atelierele cooperativei meșteșugărești acolo a fost… iar acum e… mai nimic.

– Extraordinar, câte ruine! am exclamat eu.

– Å¢ara întregă-i o ruină, a venit, scurt, răspunsul țăranului.

Și am revăzut, atunci, în minte un lung șir de ruine ale socialismului: Fabrica „Clujana”, cea care făcea papuci renumiți, Intreprinderea de mecanică și industrializare a agriculturii, Călanul, Reșița, Hunedoara și înșiruirea de fantome poate continua, căci peste tot „a fost” ceva, iar acum e un imens muzeu al lui „mai nimic”.

Mie altceva mi s-a părut ciudat din prezentarea turistică pe care mi-a făcut-o unchiul. Din când în când, printre arbori seculari, se zărea câte o clădire. „Acolo e școala, acolo e poșta și biblioteca, acolo e Centrul de plasament pentru copii handicapați etc.” Toate acele clădiri fuseseră conacul, castelul sau vreo anexă a acestora construite cu mai bine de o sută-două de ani în urmă. Si, cum mama dracului le construiseră, nu știu, destul că toate își găsiseră o întrebuințare. Puțin desuete, dar cu farmecul vechimii lor neerodat, găzduiau instituții vii și funcționale ale satului.

Pe când construcțiile socialismului, ridicate cu 40-50 de ani în urmă nu mai puteau fi revitalizate. Așa fuseseră concepute: la orânduire de unică folosință, construcții de unică folosință.