21/09/2017

Tradiţia pierde teren în rândurile tinerilor, iar bătrâni din Ciceu Poieni nu mai au putere pentru a o duce mai departe!

poieni1Dacă pe vremea bunicilor şi a părinţilor, aceştia se adunau cu câteva zile înainte pentru a stabili tot ce ţine de mersul la colindat, mai nou invitaţiile sunt trimise pe facebook, locaţia şi ora sunt stabilite tot acolo.

În Ciceu Poieni nu e casă unde cu câteva zile înainte de Crăciun gospodinele, în special cele mai în vârstă, să nu facă în cuptor, câte un lighean plin cu „colaci”. Aceştia sunt serviţi cu orice bunătate ce se găseşte pe masa de Crăciun.

Copii care au început din această dimineaţă cu colindul, primesc bani sau dulciuri, nici într-un caz nuci, biscuiţi, „colaci” sau mere, cum îmi povesteau bunicii şi părinţii mei că primeau când erau tineri şi se bucurau nespus de mult de toate darurile. Mai mult decât atât, doar „gazdele îşi permiteau să-i cinstească pe colindători cu mere sau biscuiţi”, mi-a explicat un locuitor din Ciceu Poieni.poieni 2

Gospodarii se trezesc de dimineaţă pentru a mătura pragul casei, în Ajun de Crăciun, pentru ca norocul să nu-i părăsească nici în anul ce urmează.

Traista ţesută în război de bunicile noastre, destinată strângerii darurilor primite în urma colindatului, a fost dată uitării, fiind înlocuită cu genţile moderne.

Colindatul se făcea afară pe prispă sau pe scări la intrarea în casă. Înainte de începerea colindei se întreba: „Sloboziţi Crăciunu-n casă?”, iar gazda răspundea „Slobozim, slobozim”.  Rar se întâmplă astăzi ca toate aceste lucruri să mai fie respectate.

Centrul satului e frumos împodobit, luminile călăuzindu-i pe colindători în noaptea de Ajun.

Din păcate toate tradiţiile au pălit inevitabil în faţa procesului de modernizare. Nu ar strica dacă fiecare ar căuta în „lada bunicilor” toate „comorile” pe care ni le-au lăsat moştenire, toate obiceiurile şi datinile şi mai ales respectul faţă de acestea şi faţă de Sărbătorile de Crăciun.

 

Claudia Dunca

FOTO: Zilele Monorului, eveniment cu tradiţie, un motiv de reîntoarcere acasă pentru fii satului

Picture 016

Anual, la început de toamnă, mai exact în primul weekend al lunii septembrie monorenii din toate colţurile judeţului şi a ţării sunt aşteptaţi acasă, la sărbătoarea comunităţii. De 11 ani Zilele Monorului sunt un prilej de bucurie pentru cetăţenii comunei, dar şi pentru cei care sunt plecaţi prin lume, dar care sunt invitaţi să petreacă clipe frumoase acasă, alături de cei dragi.Picture 011Picture 010Picture 009

Administraţia locală ţine la organizarea acestui eveniment, care din punct de vedere cultural este cel mai important de pe parcursul unui an. Cu această ocazie artiştii locali sunt puşi în valoare, iar elitele care au dus şi duc numele comunei prin ţară şi străinătate se bucură de aprecierea consătenilor.   Picture 008Picture 022Picture 002

Ediţia a XI-a a Zilelor comunei Monor s-a desfăşurat pe durata a două zile, 31 august, respectiv 1 septembrie. După cum i-a obişnuit pe oameni, Ioan Cira, primarul comunei, s-a asigurat că şi în acest an va avea cel puţin un obiectiv de inaugurat, astfel că s-a tăiat panglica bazei sportive din Monor, acolo unde au avut loc şi câteva partide amicale de volei şi handbal.Picture 021Picture 020Picture 019

 

Simion Cişmaş, George Echim şi Toderică Echim au lansat trei volume „Lăturenii din Monor”, „ Frumoasa Cale”, respectiv „ Plantele în mituri şi legende”, care au fost apreciate de iubitorii de carte şi nu numai.Picture 007Picture 006Picture 001

Atât sâmbătă, cât şi duminică seară cântecul, jocul şi voia bună au fost la ele acasă, atmosfera fiind întreţinută de artiştii invitaţi să le descreţească frunţile monorenilor. Au urcat pe scena amplasată în perimetrul noii baze sportive Emanuel Cârstea, ansambluri din Sibiului, Şarul Dornei, Tg. Mureş, Bistriţa, Vadu Izei şi bineînţeles Monor. Totul s-a încheiat cu un frumos foc de artificii şi cu urările de bine şi sănătate între monoreni şi oaspeţii lor, care se vor petrece împreună foarte probabil şi anul viitor.

Geta Singeorzan

Tradiţii în Cireşar

A şasea lună a Calendarului gregorianpoartă numele după Zeiţa Iuno, soţia lui Jupiter şi protectoarea femeilor măritate.
La români, în tradiţia populară, iunie se numeşte „cireşar” după primele fructe care se coc în această perioadă.
Se spune că:
-        dacă fulgeră şi tună în iunie, vara va fi ploioasă şi cu belşug la grâu;
-        dacă plouă mult, se strică via;
-             - dacă e secetă, va fi belşug la porumb;
-            - dacă sunt omizi, recolta la grâu şi struguri va fi mănoasă;
-             - nu se mână oile în locuri umede să nu facă gălbează;
-              - acum se seamănă  ridichile şi guliile de toamnă, conopida de iarnă şi se sapă viile a doua oară.
În această lună vegetaţia ajunge la maturitate.
Cea mai lungă zi din an este 21 iunie, ziua solstiţiului de vară.
Tot în această lună, la 24 iunie, conform calendarului popular, ţăranul român sărbătoreşteSânzienele sau Drăgaica, iar după calendarul creştin, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul.
Sânzienele – sărbătoarea solstiţială care ne aminteşte de divinitatea lunară, echinocţială şi agrară, identificata cu Diana şi Iuno în Panteonul roman şi cu Hera şi Artemis în Panteonul grec, protectoare ale lanurilor înspicate de grâu şi a femeilor măritate.
Sânziana sau Drăgaica sunt denumiri date, în funcţie de zonele etnografice, unei zâne care, conform unor vechi credinţe, pluteşte peste păduri în ziua solstiţiului de vară, împreună cu alaiul nupţial format din zâne fecioare.
Conform afirmaţiilor etnologului Aurel Bodiu, ritualurile acestei sărbători le întâlnim în spaţiul balcanic într-un areal foarte larg, fiind cuprinse de întreaga cultură mediteraneană.
Denumirea dacă a obiceiurilor autohtone legate de Sânziene s-a pierdut în timp, păstrându-se cel roman - Sânziana (de la Sancta Diana), care circulă şi azi în Ardeal, dar şi cel slav - Drăgaica,care a venit mai târziu şi circulă în Muntenia şi Oltenia.
Se spune din vechime că „Sânzienele” erau zâne ale pădurii, ale câmpurilor şi ale florilor. Bătrânii le spuneau femei sfinte care umblă noaptea pe câmp, fete răpite de zmei, închise în palate fermecate, pe fundul apelor şi lăsate să vină pe pământ doar în noaptea de Sânziene.
În această noapte, se crede că Sânzieneleiau puterea şi mirosul florilor, însă dau roadă seminţelorard păşunile, dar feresc holdele de piatră şi de furtuni.
Ca aproape toate tradiţiile noastre şi practicile acestei sărbători legate de cultul recoltei, al vegetaţiei şi al fecundităţii, păstrează, un amestec fascinant de creştinism şi magie: “înNoaptea de SânzieneDumnezeu rânduieşte un răstimp de linişte, când stau în cumpănă toate stihiile şi cerurile cu stele şi vânturile” – M. Sadoveanu.
În zorii zilei de Sânziene, femeile se purificau spălându-se cu apă neîncepută din fântâni sau izvoare, se îmbrăcau în straie de sărbătoare şi ieşeau la câmp pentru a culege ierburi de leac şi descântece, pe care le duceau la biserică, având credinţa că prin sfinţire vor fi curăţite de influenţele negative ale Rusaliilor sau Ielelor (zânele rele ale pădurilor).
Pe parcursul anului, femeile se spălau cu apa în care puneau aceste plante împreună cu florile de sânzie, astfel împrumutând din frumuseţea, vigoarea şi forţa terapeutică a florilor soarelui(cum li se mai spune sânzienelor).
Se spune că după această zi, plantele de leac îşi pierd valenţele tămăduitoare, de-acum mai pot fi culese doar flori albe şi galbene de sânziene (iarba Sfântului Ion) pentru vindecarea frigurilor, vătămăturii sau a guturaiului.
În Ziua de Sînzieniene amuţeşte cucul, înecându-se cu grăunţe de orz. Această pasăre-oracol, îşi începe cântul la Blagoveştenie şi îl încheie la Sânziene, transformându-se, apoi, în uliu.
Din această zi, plantele nu mai cresc, doar rodesc, soarele strălucind acum mai puternic decât în oricare altă perioadă a verii.
În Noaptea de Sânziene răsare Găinuşa, se măreşte noaptea şi ne îndreptăm spre toamnă.
Împletirea cununii este un obicei cu valenţe oraculare pentru fiecare membru din familie. Simbol solar, cununa de sânziene este reprezentarea fitomorfă a zeiţei agrare.
Pentru bărbaţi, cununile se împletesc în formă de cruce, iar pentru fete în forma de cerc, se aruncă pe acoperişul casei şi se aşteaptăsemnul de viaţă lungănoroc, sau căsătorie grabnică.
Credinţele populare spun că în anumite zone, pe drumul de întoarcere spre sat, fetele privesc prin cununa de sânziene şi în funcţie de vârsta şi însuşirile fizice ale persoanei văzute, îşi imaginează ursitul.  Etnologul Aurel Bodiu numeşte acest gest, prin care se descoperă o lume simbolică, trecere prin metaforă.
În alte locuri, fetele îşi pun sub cap flori de sânziene neîmpletite, pentru a visa cu cel ursit, iar în alte părţi, dimineaţa înainte de răsăritul soarelui, fete şi feciori intră în ocolul vitelor cu cununi împletite şi le aruncă în coarnele vitelor. Dacă vita, în cornul căreia s-a oprit cununa, este tânără, aşa va fi şi perechea celui sau celei ce-a aruncat, în caz contrar, ursitul sau ursita vor fi mai bătrâni.
Cununi de flori se pun şi la cornul casei şi acareturilor, pentru a fi în paza duhurilor bune.
Se crede că la miezul Nopţii de Sânziene, înfloreşte iarba-fiarelor cu care se pot descuia toate lacătele, din acest motiv ea este căutată, în special, de către tâlhari.
În Muntenia, sudul Moldovei şi Dobrogea, sărbătoarea sinonimă cu Sânzienele poartă denumirea: Drăgaicele. Despre ele se spune că se nasc la echinocţiul de primăvară din Calendarul iulian (9 martie), cresc şi se maturizează miraculos până la 24 iunie, ziua solstiţiului de vară dinCalendarul Gregorian.
De ziua lor, Drăgaicele plutesc prin aer, cântând si dansând, îmbogăţind recoltele, dând putere tămăduitoare plantelor sau proorocind norocul tinerelor fecioare (foto AIEF – C. Popescu).
În sudul ţării, în ajunul Drăgaicelor, se întâlnesc fetele de măritat cu flăcăii de însurat, aprind făclii pe care le învârtesc în sensul mişcării solare şi strigă:
“Du-te Soare, vino, Lună
Sânzienele îmbună,
Să le crească floarea, floare,
Galbenă, mirositoare,
Fetele să le adune,
Să le prindă în cunune,
Să pună la pălărie,
Floare pentru cununie,
Babele să le rostească,
Până-n toamnă să nuntească.”
Bătrânii spun că în Noaptea de Sânziene se adună Ielele şi dansează în pădure, iar cine le vede rămâne mut.
Odinioară, cu ocazia acestei sărbători, se organizau târguri, locuri prielnice pentru tinerii care se cunoşteau aici şi legau căsătorii.
Sân Petru de Vară – Sărbătoarea lupilor (29 iunie)
Sfântul Petru este cel mai iubit şi respectat sfânt din calendarul tradiţional românesc, în foarte multe povestiri şi legende fiind cel despre care se spune că, împreună cu Dumnezeu, umbla pe pământ.
Sfântul Petru este patronul agricultorilor, el ţine grindina şi stăpâneşte piatra. Pentru că este numit şi patronul lupilor, cei care ţin această sărbătoare vor avea linişte, pentru că turmele de oi sau cirezile de vite le vor fi apărate.
O legendă ne spune că: odată, când sfinţii umblau pe pământ, Sf. Petru şi Pavel au intrat într-o cârciumă, unde-au găsit o mulţime de oameni la o petrecere. Sfinţii li s-au alăturat acestora, dar după ce-au obosit, şi-au dat seama că nu le-a plăcut şi, pentru a-i pedepsi pe oamenii care i-au determinat să petreacă, au hotărât ca de-atunci, în această zi să se ţină post.
Conform calendarului ortodox, în perioada 4-28 iunie nu se fac nunţi, aceasta fiind perioada de post a Sfinţilor Petru şi Pavel.
La Sânpetru de vară apar licuricii, despre care se crede că ar fi scântei căzute pe pământ după ce sfântul plesneşte din bici. Sf. Petru trimite licuricii pentru a-i îndruma pe cei rătăciţi în pădure.
Numele sfântului îl găsim şi în colindele româneşti, când, împreună cu Dumnezeu, mergeau atât la casa bogatului, unde nu erau primiţi, cât şi la cea a săracului, care întotdeauna îşi împărţea puţinul cu oaspeţii drumeţi.
La marile sărbători, când se spune că se deschid cerurile, Sf. Petru este văzut în dreapta lui Dumnezeu ţinând cheile Raiului, el fiind cel care, în funcţie de faptele noastre, ne primeşte, sau nu, în Grădina lui Dumnezeu.

 

Publicat de Maria GOLBAN pe http://folclornepieritor.blogspot.com/

Marian Grustor si radacinile sale

Marian Grustor a tinut sa se imbrace traditional, la “Hora Somesana”, chiar daca aceasta traditie a disparut de mult, fiindca oamenii de la tara nu mai umbla cu astfel de haine.

Intr-un mod spiritualizat folclorul s-a mutat la oras unde este cultivat si dus la tara sub forma de spectacol.

Pe cine mai reprezinta portul sau obiceiurile nu stiu …

In orice caz ele nu mai reprezinta satul romanesc. Cultivarea artistica a folclorului se mai face din teama sa nu ne pirdem cu totul identitatea.

Dar in viitor … ?

v. m. bratfalean